Te-aştept cu ramuri de finic şi măslin
în Ierusalimul acesta pământean al ostrovului
pe care l-ai uitat.
Mi-am împletit coroniţă din vorbele tale,
cingătoare din urmele nevăzute ale mâinilor;
umblu desculţă printre amintiri,
aproape goală prin poezie
(doar cu-o zdreanţă înfăşurată nepriceput peste şolduri);
mă uit în zare – nicio corabie,
nici un ucenic urmând nimănui.
tăcerea apelor se face albastră –
tăcerea aşteptărilor…
Şi va veni vremea când,
lângă focul aprins între ape
din două vreascuri puse la uscat,
îmi vei (po)vesti minunea
înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti.
Slobozia, 28 iulie 2015
