- Delfin pe stângaaaa!
Toată lumea se bulucește pe partea stângă a vasului.
- Delfin pe dreaptaaaa!
Și noi, tolomacii, pe dreapta. Și delfinul nicăieri. Ce Dumnezeu, ăștia își bat joc de noi! Chiar așa, ce nu fac să ne ia banii?! Dar e frumos, e superb! Marea Egee nedrept de albastră și limpede, soarele învăluie totul de parcă-am fi în Rai, în plus, aerul acela curat, lipsa grijilor...
- Delfin pe stââângaaa!
Mai duceți-vă cu delfinul vostru! M-am prins: cred că au nevoie să echilibreze vaporul, când pe stânga, când pe dreapta, și au găsit o cale sigură și gratuită. Păcat de frumusețea asta de pe insula Skiathos, că n-am cu cine mă bucura de ea! Că, până la urmă, nu știu de ce simțim nevoia asta tembelă de a împărtăși totul cu cineva. De ce, adică, nu m-aș putea bucura de una singură de tot ce îmi e dat astăzi? La ce mi-ar folosi o mână caldă care să-mi cuprindă palma, un zâmbet fermecător, un obraz neras lângă al meu? Romantisme ieftine. Și totuși...
Grecii n-au treabă cu noi, românii, avizi de senzații cu delfini; au încins un sirtaki și se distrează de mama focului. Dar știu că dansează, nu glumă! Pentru asta îi admir cel mai mult: toată ziua cântă și dansează. Ăștia or fi știind să muncească? Cel mai tare la ei mă enervează discrepanța dintre frumusețea bărbaților și urâțenia femeilor. Nu suport să văd bărbați frumoși lângă femei urâte.
Vecinul de vis-a-vis e plicticos ca o lecție de geografie. Singurul lucru amuzant pe care l-a spus până acum a fost tot referitor la ce mă enervează pe mine. „Acum înțeleg - zice - de ce filosofia s-a născut la greci. Ce era să facă săracii lângă urâtele-astea?” Altfel, îmi vorbește despre ferma lui din sudul țării. Nu mai suport să-l ascult, m-am săturat de statistici pe cap de vacă furajată. Vine ca nuca-n perete cu atmosfera din jur. Încerc să scap de el, prefăcându-mă că am treabă undeva.
Urc pe puntea superioară și mă agăț de-o balustradă. Un pic mai încolo, căpitanul privește în zare. Îmi vine să-i trag palme, de frumos ce-i. Îmi aruncă o privire profesională, cum te-ai uita la un sac de cartofi să te asiguri că-i bine ancorat și nu pică peste bord, apoi își reia privitul în zare. Ca să nu-mi scadă moralul, pun această privire pe seama faptului că se află în exercițiul funcțiunii, necum că n-aș fi eu interesantă. Cum să-i atrag atenția? Niciodată nu m-am priceput să mă bag în seamă cu bărbații. Hei, Zorba, dacă m-aș băga nițel la apă, ce spui, te-ai arunca după mine? Pentru prima dată mă oftic pentru că n-am ascultat-o pe mama când a vrut să mă dea la înot. Ce mai figuri i-aș fi făcut ăstuia acum! Ce mi-o fi trebuit patinajul? Dacă marea Egee ar fi fost înghețată, i-aș fi arătat eu figuri! Dar așa? Ups! Să-mi sară inima, vine spre mine! Sărurile! Sanchi! Mi se-adresează întâi în greacă, apoi văzând că reacționez ca o statuie, o dă pe engleză și-mi spune că trebuie să cobor. De ce, Zorba, de ce? Ce ți-am făcut de mă trimiți iar la fermierul meu? Și tu... erai așa frumos în lumina soarelui! Nu glumește, se-ncruntă la mine, părând că, la o adică, ar folosi forța. Bine, dragă, bine, cobor.
Răsuflu ușurată când văd că vecinul s-a băgat în sirtaki. S-a lăsat în maieu și-și unduie grăsimea pe ritmuri grecești. Tot e mai bine decât să-mi țină teoria mulsului. Se pare c-a încetat și gluma cu delfinul. Privesc în zare, uimindu-mă de poezia îmbinării muntelui cu marea, când, deodată... delfinul! Îl urmăresc cu nesaț cum face volte în aer, cu mișcări grațioase și perfecte. Sunt egoistă, nu vreau să spun nimănui, vreau să-l privesc în liniște, fără buluceala ălora. Bine că s-au încins mai toți la dans, iar ceilalți moțăie pe scaune, moleșiți de soare și de paharele de ouzo. Deodată, simt un miros de tutun fin, amestecat cu miresme de santal și mosc. Parcă și-o ușoară respirație în ceafă. Întorc încet capul și-l văd pe căpitan. Îmi șoptește-n ureche, cu voce de bass, ușor guturală:
- Ai văzut delfinul? Așa-i că-i frumos?
- Da, căpitane, răspund topită.
Nu mă privește, stă cu ochii lipiți de mare.
- Ești frumoasă, lady, și m-am prins că mă placi. Dar eu sunt logodit.
- E frumoasă logodnica ta?, mormăi, cu inima cât un purice.
- Tu ce spui, e frumoasă?, întreabă, arătând cu mâna în larg.
- Ești... logodit cu delfinul?
Râde, cu un râs atât de senzual, dezvelind o dantură perfectă. Se apropie mult de mine, încât îi simt barba scurtă mângâindu-mi obrazul. Apoi iar îmi șoptește:
- Nu, lady, n-ai priceput. Sunt logodit cu marea. Asta mi-e soarta!
- Căpitane, ține-mă-n brațe! Crezi că marea s-ar supăra?
- Știu și eu? Nu e bine să fie provocată. Ești geloasă?
- Da! Îmi vine să beau toată apa asta, și-atunci aș fi eu logodnica ta.
Râde tare, depărtându-se ușor!
- Îmi pare rău, lady, mi-ești dragă, dar eu nu trebuie să scap o clipă marea din ochi. Dacă aș face-o, voi toți poate că mâine n-ați mai vedea lumina soarelui. Ce spui, ți-ai putea asuma asta?
- Mă tem că nu, căpitane. Dar nu-i drept!, mă revolt. De ce mereu trebuie să facem alegeri?
- Viața-i o alegere continuă.
Mda; avea dreptate vecinul meu, cu filosofia.
- Ne-apropiem de țărm. Trebuie să urc pe punte. Promite-mi c-ai să mai vii, lady!
- Nu, căpitane! Lumea e atât de mare, n-avem timp s-o vedem pe toată în viața asta, încât ar fi păcat să te întorci pe unde-ai mai fost.
- Ai dreptate! Vezi, lady, noi doi n-avem același drum. Mă voi gândi la tine ori de câte ori voi vedea delfinii în mare. Și tu să faci la fel! Îți spun un secret: chiar dacă nu mi-am pus brațele în jurul tău, eu totuși te-am ținut în brațe. Și să știi că, atât cât am fost cu tine, te-am iubit.
- Și eu, căpitane! Dar cum să curmi o iubire atât de repede? Cum să pleci din ea, când mai e atât de iubit?
- Iubirea nu se curmă, lady, e veșnică. Poart-o cu tine oriunde vei merge! Privește, delfin pe stânga!
Slobozia, 13 martie 2016