Gânduri dulci-amărui
Copil uimit, prin fața căruia defilau păpușile din linguri de lemn - ca o trecere din lumea aceasta, în alta, mirifică, dar atât de credibilă ingenuității specifice vârstei. O mică Albă-ca-Zăpada, interpretată pe o scenă prăfuită a unui cămin cultural de țară, cu trandafirași mici, roșii, prinși în rochița albă, care numai albă nu mai era după leșinul mimat (jucat) la scena cu mărul otrăvit. Reproșului discret al mamei, sugerând că aș fi putut leșina „numai nițel”, ceva mai artistic, mai ferit de praful scenei, încât să-mi protejez rochia, i-am răspuns cu un reproș sever, din mintea mea de șapte ani: cum adică, ar fi vrut să fiu mai puțin credibilă, mai puțin acriță, cine-a mai pomenit o Albă-ca-Zăpada care nu știe să moară când mușcă din mărul otrăvit? N-aveam, ca și acum, noțiunea jumătăților de măsură. Pe scenă, ca și în viață, se moare de tot și se trăiește până la capăt. Acum, după patru decenii, mă mir de existența la o vărstă atât de fragedă a conștiinței artistice. Dar poate n-ar trebui să mă mir, poate Cornel, unchiul prin alianță, avea dreptate: „Florina, tu să te faci actriță!” În școala generală, au urmat și alte piese pe care nu doar le-am jucat, dar, în lipsa unei îndrumări adecvate, le-am și regizat.
Liceană, m-am „dat în spectacol” cu Grupul Satiric, mică și trecătoare glorie, dar aducătoare de mari și la fel de trecătoare bucurii.
Studentă, am vrut să mă înscriu la teatrul „Podul”, dar - iată prostie! - n-a mai vrut nimeni să meargă, și dacă mă mânca vreun urs... pe sub pod? În schimb, am bătut teatrele bucureștene cu aviditate, cu sete, poate nu pe atât de des pe cât aș fi vrut să beau din dulcea licoare. N-aveam haine sofisticate, uneori nici locuri, dar cu „blugii de gală” nu aveam nicio problemă să ștergem scările de la Bulandra, Nottara, Teatrul Mic, ori Național. Eram cârpiți, dar ne luam doza de frumos, pe care prea-exactele cursuri politehnice nu puteau, nu aveau cum să ne-o ofere. Uneori, se întâmpla să revedem piese („Hamlet”-ul lui Tocilescu l-am văzut de cinci ori), să învățăm replici pe de rost, să ne dedulcim cu savoarea acestora în momentele de tensiune maximă, când așteptam cu stomacul tremurând pe la uși, în fața sălilor de examen.
Ulterior, de câte ori am putut, m-am reîntâlnit cu această minunată artă, mult prea rar, din păcate, fie în săli de spectacol, fie urmărind ecranizări pentru televiziune. Mi-am stabilit și preferații, deși e poate nedrept să fiu atât de exclusivistă: Cehov, din dramaturgia universală și Mihail Sebastian din cea românească. Atunci când m-am apucat de scris dramaturgie (că deh! dacă tot aveam oful la inimă, am zis să-mi „construiesc” eu singură ceea nu am, să-mi fac „teatrul” meu, așa cum, în copilărie, îmi inventam poveștile sau le schimbam finalul prea trist, pentru că nu îmi plăcea), când am început să scriu teatru, așadar, mi-am zis că mă voi considera dramaturg dacă voi scrie o singură piesă (una singură!) la nivelul a „Trei surori” sau „Steaua fără nume” sau „Jocul de-a vacanța”. N-am scris-o încă. Poate nu voi scri-o niciodată. Chiar dacă am câteva piese, unele premiate, altele doar intrate în selecția finală a unor concursuri, altele publicate, una jucată, pe ici, pe colo, în mai multe variante, dar piesa ACEEA n-am scris-o încă. Sunt, însă, datoare să mai încerc.
Și iată cum, făcând această retrospectivă, pe repede înainte (sau înapoi), constat că, pentru mine, TEATRUL e încă o rană deschisă.
Slobozia, 26/ 27 martie 2016