1) Am aflat că unii oameni consideră Slobozia drept un loc unde nu se întâmplă nimic. Se justifică această afirmaţie din punct de vedere cultural?
Cum aţi descrie viaţa culturală a Sloboziei în perioada 1965 – 1989?
În primul rând, felicitări pentru demersul vostru, de a vă întoarce în trecut şi de a căuta să aflaţi istoria recentă şi de la oameni, nu numai din cărţi. Şi mulţumiri pentru onoarea de a mă fi considerat demnă să fac parte din proiectul vostru interesant!
Despre „Slobozia – locul unde nu se întâmplă nimic”: afirmaţia este parţial justificată, parţial nu. Se mai întâmplă, pe ici, pe acolo, câte ceva, dar este clar că nu suficient. Vă pot da câteva exemple de manifestări culturale care au loc, la care chiar am participat, grupat oarecum pe arte. În muzică: Festivalul de lieduri „Ionel Perlea” organizat de 20 de ani încoace în fiecare lună mai, de Centrul Cultural pentru UNESCO „Ionel Perlea”, unde vin personalităţi ale lumii muzicale de la noi, dar şi din străinătate, care susţin recitaluri sau tineri studenţi sau absolvenţi doritori de afirmare; concertele de colinde sau spectacole dedicate altor ocazii organizate de Asociaţia „Din inimă pentru aproapele”, Protopopiatul Slobozia şi Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor; în literatură: Salonul anual de carte, din luna octombrie, unde au loc lansări de carte, lecturi publice, întâlniri cu scriitorii şi editorii, manifestare organizată de Biblioteca Judeţeană „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa; lansări de carte mai au loc şi separat de acest eveniment, sporadic, fie la Centrul Cultural, fie la Biblioteca Judeţeană. Există activitate publicistică, editorială, o revistă culturală „Helis” şi o asociaţie cu acelaşi nume. Din păcate, această asociaţie nu prea-şi face simţită prezenţa prin organizarea de evenimente, ci, mai degrabă, prin participarea la evenimente organizate de alţii, în alte oraşe, dar şi la întâlnirile din şcolile ialomiţene. În jurul ei sunt grupaţi mai mulţi scriitori, istorici şi oameni de cultură, printre care mă număr şi eu, dar şi domnul director al Colegiului, profesorul Vitalie Buzu. În film: Au fost deja două ediţii ale Festivalului-concurs „Filmul anului ortodox FAO” – 2014 şi 2015 şi urmează, probabil, cea de a treia, eveniment organizat de Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor în parteneriat cu Agenţia „Lăcaşuri Ortodoxe”. Apoi, mai sunt teatre (la Casa de Cultură „Galax”), filme, anumite spectacole. În domeniul artelor plastice: au loc frecvent vernisaje/ expoziţii de pictură, grafică, ale unor pictori cunoscuţi sau în curs de afirmare, cum sunt elevii/ absolvenţii Liceului de Arte din Slobozia. Sunt evenimente, deşi - repet- ele ar putea fi mult mai multe şi de mai mare amploare, însă, din păcate, n-am prea văzut mulţi participanţi la acestea. Poate de aceea unii au impresia că în Slobozia nu se întâmplă nimic, pentru că pe scara blocului lor chiar nu se întâmplă, cel puţin nu astfel de evenimente, deci trebuie să te ridici şi să pleci către locurile în care le găseşti. Poate se face şi prea puţină publicitate, lucru care n-ar fi deloc greu, într-un oraş ca acesta mic şi cu atâta tehnică la îndemână, dar am avut şi surpriza să invit oameni, intelectuali, la spectacole deosebite de muzică şi poezie sau la alte evenimente culturale şi să constat că acelea au preferat să rămână într-o rutină zilnică, nedorind să se desfete spritual la un eveniment artistic. Cred că ceea ce se poate spune este, mai degrabă, că în Slobozia, nu există încă o educaţie temeinică în acest sens şi nici o dorinţă deosebită de a o obţine; există totuşi un public în formare şi bine ar fi ca el să crească de la an la an.
Acum, referitor la cea de a doua parte a întrebării: viaţa culturală a Sloboziei între anii 1965 – 1989. Trebuie să fac menţiunea că eu am cunoscut Slobozia, în intervalul precizat, doar în perioada liceului, adică între anii 1982-1986, în rest fiind ori nenăscută încă (m-am născut în 1968), ori la ţară, unde am copilărit (la Săveni şi Munteni-Buzău), ori la Bucureşti, la facultate. Pe atunci, în Slobozia nu se întâmpla mare lucru, sau nu eram eu la curent. De aceea am şi ţinut să menţionez datele biografice, pentru a se înţelege că răspunsul poate fi limitat de acestea. Era o viaţă culturală destul de săracă, dar, atât cât era, ne bucura.
2) Care erau evenimentele culturale la care participau locuitorii Sloboziei în acea perioadă.
Mergeam la film, acolo unde acum este „Galax”, la acea manifestare culturală de masă intitulată „Cântarea României”, uneori la un spectacol de muzică, atunci când veneau, sau la teatru (tot aşa, dacă veneau trupe de la teatrele mari din ţară). Acum, ieşind un pic din spaţiul geografic al Sloboziei, trebuie spus că în perioada studenţiei, am văzut în Bucureşti nişte teatre mari, de referinţă, cu actori şi regizori fabuloşi. M-am bucurat de reprezentaţiile de la Teatrul Naţional, Bulandra, Nottara, Teatrul Mic şi altele, precum şi de concerte de muzică clasică la Sala Radio, Ateneu, Opera Română, Teatrul de Operetă, am văzut filme deosebite, capodopere cinematografie, la Casa de Cultură a Studenţilor „Preoteasa”. Dar asta a fost în capitală; la Slobozia …. mai puţin. Fără îndoială, la vremea aceea, oraşul avea şi o viaţă literară, dar eu nu sunt la curent cu ea (decât tot din poveştile altora), întrucât eram prea tânără şi m-am apucat de scris mult mai târziu. Ştiu numai, de la o parte din actualii membri Helis că, în perioada comunistă, ei făceau parte dintr-un cenaclu literar în Urziceni, intitulat „Dor fără saţiu” şi care a fost condus o bună perioadă de renumitul, pe atunci, profesor Pavlovski.
3) Ce instituţii culturale existau în oraş?
Or fi existat şi atunci, ca şi acum, o grămadă de instituţii (cel puţin acum, după numărul de instituţii culturale, ar trebui să fim doldora de cultură, ceea ce nu e deloc aşa). Totuşi, eu îmi amintesc numai de renumita Casă de Cultură a Sindicatelor, a cărei ruină o mai vedem şi acum tronând în mijlocul oraşului, a cărei faţadă e împânzită de reclame comerciale care numai a cultură nu aduc, unde am şi fost acum vreo patru ani (aşadar, e încă funcţională!) la un concert cu Tudor Gheorghe, deoarece îmi doream mult să-l ascult live. M-a plouat tot timpul, am dârdâit de frig în aprilie şi, la un moment dat, s-a întrerupt şi lumina electrică, prilej pentru maestrul Tudor Gheorghe să adreseze o glumă celor din orchestră: „Acum să vă văd ce faceţi, dacă nu v-aţi învăţat partiturile pe de rost!” Revenind la perioada de care facem vorbire, mai era un aşa-zis Club al Tineretului, unde se dădea discotecă, acum parcă se joacă tenis pe acolo, nu mai ştiu, vreo două cinematografe (cinematograful era destul de căutat pe atunci, întrucât, pe de o parte, la televizor programele erau scurte şi lipsite de emisiuni culturale, în majoritatea cazurilor; pe de altă parte, să nu uităm că nu exista internetul aducător de toate la nas). Mai erau tot felul de Palate ale Pionierului, biblioteci şi poate şi altele care-mi scapă. Dacă nu mă înşel, în oraş exista şi un Teatru Popular (cred că asta era denumirea pentru teatrul de amatori).
4) Care era impactul acestora?
Impactul instituţiilor culturale nu l-am putut cuantifica, însă pot face o referire la cultură, în general şi la impactul acesteia în societate în perioada comunistă. Întrucât, la vremea aceea, bucuriile erau prea puţine, cenuşiul vieţii sub dictatură şi al constângerilor de tot felul se insinua peste tot, majoritatea oamenilor îşi găseau refugiul în artă. Cea mai la îndemână dintre arte şi pe buzunarul oricui era literatura. Cartea. Doar că şi aici era o problemă: cărţile mari, literatura bună nu prea se găsea, nu discutăm cauzele, probabil aşa cum nu prea găseai de niciunele, iar cartea se vindea „pe sub mână”, prin cunoştinţe la librării. Însă cine voia, avea de unde să citească. Îmi amintesc chiar că unele poezii se copiau la maşina de scris şi se multiplicau, circulând astfel. Cărţi puteai împrumuta de la bibliotecă (în Bucureşti, de exemplu, aveam oricând acces la Biblioteca Centrală Universitară, unde mergeam nu doar ca să citim cărţi pe care nu le găseam nicăieri şi care nu se împrumutau nici acasă, ci şi ca să învăţăm în sala de lectură, dacă nu aveam linişte suficientă în altă parte). Sălile de teatru erau pline, cinematografele la fel. Straniu, în ciuda atâtor restricţii şi lipsuri, îmi amintesc cu drag de perioada aceea, poate şi pentru că ea s-a suprapus cu cei mai frumoşi ani ai unui om, şi mă refer în principal la studenţie.
5) Povestiţi-ne câte ceva despre fiecare dintre aceste instituţii (când au fost înfiinţate, ce servicii ofereau, unde funcţionau, întâmplări interesante din activitatea acestora, personalităţi cu care au colaborat).
Nu deţin date, mai mult decât am spus deja. Dar aş dori, în cadrul acestei întrebări, să amintesc despre una dintre instituţiile culturale mai speciale şi anume Biserica. Se ştie că Biserica a fost, din vechime, iniţiatoarea tuturor artelor şi, deci, a culturii, incluzând aici şi latura religioasă: primele scrieri, primele tipăritui, primele picturi, primele cântări, traduceri etc au avut, într-un fel sau altul, ca punct de plecare Biserica şi oamenii ei. Poate cunoaşteţi deja, dar trebuie amintit, că în perioada de care facem vorbire, cea comunistă, Instituţia Bisericii a avut o soartă mai vitregă, în sensul că se făceau eforturi mari de îndepărtare a oamenilor de credinţă şi de biserică. Uneori aceste încercări eşuau, dar, pe termen lung, au avut un oarecare impact (negativ!) asupra societăţii în care trăim. Şi dacă astăzi se întâmplă atâtea rele în lume şi, de multe ori, „dreptatea umblă cu capul spart”, e poate şi consecinţa faptului că în anii de dinainte de 1989, Instituţia Bisericii a avut un rol diminuat, mai mult formal, în viaţa societăţii. Slavă Domnului că ne-am revenit! Dar acum alte încercări ne bat pe la porţi. Să sperăm că le vom depăşi cu bine şi pe acestea.
6) Ce ne puteţi spune despre scriitorii/ artiştii/ oamenii de cultură ai Sloboziei din perioada respectivă?
Din păcate, şi dacă au existat, eu nu i-am cunoscut. În 1989 aveam 21 de ani şi, aşa cum am spus, cei mai mulţi i-am petrecut prin alte zone. Şi nici n-am beneficiat de avantajul pe care îl aveţi voi astăzi şi de care uneori vă bucuraţi, alteori… depinde, acela de a ne fi aduşi scriitori şi artişti, oameni de cultură la clasă, fie în cadrul orelor obişnuite, fie în cadrul celor din timpul „Şcolii altfel”. Aveam şi noi un fel de „Şcoala altfel”, se numea „muncă patriotică”, adică mergeam şi curăţam parcul de gunoaie, evident înflăcăraţi de un puternic simţ patriotic. Glumesc, desigur, dar mă amuză denumirea.
7)Dacă ar fi să alegeţi, ce aţi păstra din cultura de atunci?
Aş păstra, în primul rând, o cenzură în privinţa calităţii. Din păcate, atunci exista şi o cenzură politică, ceea ce este o mare aberaţie, pe artist nu ai cum, nu trebuie să îl cenzurezi din punctul acesta de vedere; văd că şi acum se încearcă pe alocuri să se insinueze ca o moluscă scârboasă această cenzură, în numele unei aşa-zise culturi „politically correct”. Dar genul acesta de cenzură e o crimă şi ea nu trebuie acceptată de nimeni! Totuşi, parcă din ce în ce mai des se impune cenzura artistică, asupra calităţii actului cultural. Din fericire, înainte exista şi acest gen de cenzură, deşi – repet – umbrit de celălalt. Adică nu orice VIP-essă (scuzaţi cuvântul, deformat intenţionat) care scria un jurnal de gospodină apărea cu carte publicată şi îşi mai şi lipea pe frunte emblema de scriitor. De asemenea, atunci se ofereau teatre de calitate (fie pe scenă, fie în adaptări radiofonice sau ecranizări pentru televiziune); acum se mai alunecă în derizoriu şi de multe ori în vulgar, în special în domeniul comediei, sub pretextul că „asta cere publicul”. Pe artist şi pe omul de cultură nu trebuie să-l intereseze ce anume cere publicul, ci să-i ofere de ales dintr-o multitudine de variante, toate de calitate înaltă. Artistul şi omul de cultură au o mare responsabilitate, privind rolul educativ al artei, de aceea ştacheta nu trebuie coborâtă sub nicio formă şi pentru nici un pretext. Aşadar, asta aş păstra de atunci: calitatea actului cultural, artistic; şi poate şi acea emulaţie care exista în jurul actului cultural şi care, parcă, astăzi, e mai diluată, mai pierdută în ceaţa sumedeniilor de griji şi probleme. Dar să nu uităm: omenirea a avut şi probleme mai grave, au existat războaie mondiale, multe boli incurabile, transmisibile, inchiziţie, crime violente etc. Şi totuşi arta a mers înainte. Aceasta spune mult despre menirea ei în lume.
Mult succes cu acest proiect! Doamne ajută!
Slobozia, 05 aprilie 2016