In memoriam...
Poate c-a fost un erou, servindu-şi Patria ca ofiţer de aviaţie. Dar pentru mine n-a contat ca erou printre alte sute de mii de eroi. Pentru mine a fost unicul, Eroul. Copiii au nevoie de eroi. În special fetele, care obişnuiesc să facă din taţii lor eroi într-un anume sens. Eu am crescut fără tată. Dar am avut şi eu Eroul meu, cu epoleţi şi caschetă, absenţa mereu prezentă a copilăriei mele. Neniţu. Nu contează cum l-a chemat. Aşa îmi spuseseră să-i zic, el însuşi îşi spunea aşa în relaţia cu mine, un fel de alint de la „unchi”.
Şi câte victorii nu repurtau ceilalţi asupra mea, în numele mereu absentului Neniţu. Dacă nu voiam să mănânc, furculiţa îndreptată spre gura mea devenea avionul cu care zbura Neniţu (am aflat abia mult mai târziu că el nu zbura). Şi-atunci, puteau să-mi dea şi mătrăgună, gura se deschidea singură şi copilul îşi primea „poţiunea”. Când m-am speriat odată foarte tare de zgomotul făcut de un avion ce trecuse mult prea jos, m-am potolit din urlete doar când mi s-a spus că era Neniţu. Ce putere magică avea numele acesta asupra mea! Mică, mică, mă lua după el când mergea cu băieţii în sat. Dar eu nu-mi amintesc. Îmi amintesc numai, când am mai crescut, că descoperisem două caschete bleumarin cu însemnele militare pe ele, lăsate pe-acolo, probabil schimbate cu altele mai noi şi pe care bunica le ţinea în şifonier, în „camera din faţă”, adică acolo unde ţăranul ţinea ce avea mai de valoare. Când mi se făcea dor de Eroul meu, luam una dintre caschete şi „mă găteam”.
Azi, când îi omagiem pe eroii Patriei, eu simt nevoia mai mult să-mi omagiez eroul visurilor mele de copil. Căci sunt şi eroi ai niciunei lupte, ai niciunui război, care nu-şi lasă membrele, capetele, trupurile pe câmpul de luptă. Dar care-şi lasă inima într-o altă inimă.
Slobozia, 09 iunie 2016