Gânduri dulci-amărui
Când vine toamna, parcă o liniște se-așterne peste lume. E ca o-mpăcare cu oamenii, cu natura și cu Dumnezeu. Un pact de neagresiune cu tine însuți și toate ale tale: trecutul, viitorul, iubirile irosite, cele visate, cele neîmplinite...
Căderea frunzelor - un exercițiu de smerenie. Cad și se lasă călcate fără proteste. În lumina care se cerne prin crengile copacilor, totul în jur capătă un aer de blândețe, de respirație în voie. Ești fericit și nu știi de ce. Te simți vinovat de atâta fericire căreia nu-i afli explicația. De parcă fericirea ar avea nevoie de circumstanțe atenuante. Și totuși, și totuși... Te lași cuprins de nostalgie, de tristețea scurtării zilelor, de răcoarea dimineții. Tinzi, mai mult ca oricând, să-ți numeri anii, de parcă anii tăi s-ar număra în toamne, să-ți socotești pierderile, dar nu cele materiale: cine s-a mai dus, cui ai mai tras zăvorul, câtor le-ai mai tras oblonul sau pentru cine n-ai mai deschis ușa inimii.
E-un sentiment paradoxal de plenitudine și de golire, totodată. Acel intraductibil wabi-sabi japonez. Frumusețea imperfecțiunii. Vederea dincolo de cele văzute. Înțelegerea dincolo de înțeles. Bucuria tristeții și tristețea bucuriei (există și o tristețe a bucuriei!). Contemplarea în singurătate. Uimirea în fața măiestriei Artistului care-a zămislit atâta minunăție. Și-n cele din urmă, întrebarea rămasă fără răspuns: Cum ai putea să vindeci sufletul de frumusețea culorilor toamnei?
Slobozia, 12 septembrie 2015