Romeo Aurelian Ilie despre „Domnișoara Nimeni” în Revista Nouă, nr. 3/ 2017 (Câmpina)
Scriitoarea Florentina Loredana Dalian și-a început itinerariul literar, pășind timid pe cărările prozei scurte (Și copiii se îndrăgostesc, Aceeași lună peste sat, A unsprezecea poruncă), îndrăznind mai apoi să abordeze și genul mai complex, al romanului (Scrisori netrimise, Înainte de magnolii). În ambele formule, ea a demonstrat o scriitură unică, definită prin apelul la sensibilitate, la firesc și la frumos, demonstrând însă totodată și măiestrie în mânuirea cuvintelor. Scrieriile ei s-au bucurat de la început de aprecierile unor critici literari de marcă, dar și de elogiul cititorilor obișnuiți.
Pentru Florentina Loredana Dalian se pare însă că a început să bată vântul schimbării, ea surprinzând prin publicarea unui volum de poezie: Domnișoara Nimeni, apărut în anul 2017, la editura Eikon, într-o formulă grafică de invidiat.
Firește, poezia nu este decât o altă fațetă a fiorului creativ al autoarei. O altă formulă de adresare lumii întregi. Pentru că, trebuie spus de la bun început, F. L. Dalian scrie în primul rând pentru lumea întreagă, pentru cititorul comun. Nu veți găsi la ea nimic elitist, nimic pretențios, nimic veleitar. Ci doar simplitate, sensibilitate și construcții frumoase sculptate din cuvinte alese. Ceea ce este un merit la fel de mare ca al celor ce aleg să scrie doar pentru publicul călit la focul literaturii dure. Pentru că literatura trebuie să mai transmită și emoție, nu doar idei inalte. Sunt două funcții ale literaturii, ce nu se vor împiedica niciodată una pe cealaltă.
Și totuși, inclusiv în poezie, autoarea noastră demonstrează măiestrie, inclusiv în ceea ce privește partea „tehnică”. Astfel că, asemenea oricărui volum de poezie care se respectă, și Domnișoara Nimeniîncepe cu o artă poetică, numită simplu și sugestiv: Desculță, pe care voi reda în întregime: ”Fetiţa umblând desculţă/ prin lanul de grâu/ îmi face un semn peste timp –/ îmi spune c-ar fi momentul să devin femeie.// Cum să-i explici unei fetiţe/ că tu ţi-ai uitat sufletul/ prin lanul acela încă verde,/ printre păpuşile din cârpe/ înfăşurate pe linguri de lemn?// Că oamenii mari nu te acceptă/ aşa neorientată, inadaptată,/ cu sufletul la vedere,/ plecată cu sorcova/ într-un timp căruia nu-i mai aparţii?// Ei doar cumpără-vând,/ cumpără-vând,/ când şi când mai oferă/ şuturi în fund,/ când şi când mai joacă oina/ cu sentimentele tale,/ asta în cazul în care nu le fac ţintă/ a pietrelor.// Îi fac semn fetiţei/ lasă, poate altădată./ Ridică din umeri –/ treaba ta!și aleargă mai departe / prin lanul de grâu/ cu gândul la vremea/ când va fi şi ea mare...”. Da, știu că poezia aceasta nu este o artă poetică în sensul academic, nu spune nimic despre concepția poetei despre poezie ca artă. Dar spune totul despre ceea ce vede ea ca fiind poezie: nostalgia după copilărie, refuzul inimii curate de a intra într-o lume nebună, bântuită de obsesii pecuniare și strict utilitare, ironia și autoironia, ca singurele arme pe care le poți avea oricând la îndemână pentru a lupta împotriva unei astfel de lumi.
Sub zodia nostalgiei și umorului izvorât din piatra râsu-plânsului se va desfășura întregul volum de poezie al Florentinei Loredana Dalian. Dar nostalgia aceasta pe care o tot promovează ea, nu este din soiul aceleia ce te trage în jos, înspre depresie, ci o nostalgie aș zice cumva, vie, creatoare, ce ajută poeta să tragă după sine amintirea unor vremuri mai frumoase, a unor oameni mai buni și totodată să își cultive în continuare credința în frumos și bine. O poezie grăitoare în acest sens este Venise bâlciul: „Și era toamnă, și era frig./ Venise bâlciul cu alvița și comédiile,/ țiganii-și puseseră șatra peste vale,/ noi terminam orele târziu,/ se-nnoptase și-mi era frică./ Zolea, repetentul clasei, zice/ „Te trec eu, te costă o alviță”/ bine – zic – și pe tine un leu/ de câte ori îți dau caietul în pauze să copiezi tema./ „S-a făcut; nu te costă nimic.”/ M-a trecut valea și a stat în poartă pân-am intrat.// A doua zi l-am privit cu alți ochi,/ crescuse parcă mai înalt/ și nici așa prost nu-mi mai părea.// Vezi, mamă – parc-o auzeam pe bunica -,/ nimeni nu trebuie luat în râs,/ Dumnezeu i-a dat fiecăruia câte ceva...”.
Spuneam mai sus despre umorul pe care îl cultivă poeta în versurile sale, mai ales sub forma ironiei și a autoironiei. În acest sens, grăitoare este poezia ce dă titlul volumului: Domnișoara Nimeni, pe care nu o voi mai reda în întregime aici, ci vă voi oculta plăcerea, lăsându-vă să o descoperiți în întregime, în carte. Voi reda doar acele versuri ce relevă poziția poetei față de sine și față de lume în general: ”Eu – după toate probabilităţile/ statisticii matematice/ sunt femeia tuturor/ timpurilor/ şi a tuturor verbelor/ conjugate doar la prezent”. Se poate simți în aceste versuri cum aceasta își afirmă luciditatea, și ancorarea în realitatea obiectivă a lumii, în ciuda tuturor falselor siropoșenii de care ar putea fi eventual acuzată în virtutea celorlalte poezii. Un motiv în plus să înțelegem cum stă de fapt treaba cu nostalgia acesteia.
O caracteristică aparte a poeziilor Florentinei Loredana Dalian este aceea că par mai degrabă povești. Și chiar așa și sunt într-un anume fel. Iar „de vină” pentru aceasta este fără doar și poate oralitatea stilului pe care poeta o cultivă din abundență. „Meteahnă” scuzabilă, având în vedere că aceasta a fost și este mai ales prozatoare. Firește că această oralitate nu poate fi cuantificată ca un minus, mai ales când pe firul ei curge o poezie cum este cea intitulată Război: „Vezi, fata tatii, așa-i la război,/ n-ai timp să te gândești la nimic,/ ești mai mereu pe muchie de cuțit./ Eu am făcut la grăniceri,/ era o noapte cu stele și mirosea a fân cosit./ De unde fân? Doar moartea trecea cu coasa pe-acolo./ Cine mi l-o fi scos pe rusu-ăla-n cătare?/ L-am somat scurt: Stai că traaag!/ Serghei sau cum mă-sa l-o fi chemat/ a ridicat mâinile și-a bâiguit românește:/ Nu trage! Copii!/ Nenorocitu’ a scos poza și-a pus-o-n dreptul inimii./ Și-acuma trage, Mitică, trage, mă, boule!/ Tu, care n-ai tăiat o găină-n viața ta,/ care plecai la cârciumă când se tăia porcu’,/ trage, soldat, n-auuuzi?!/ Am armat, ăla tremura ca varga,/ pozhaluysta,/ am tras un foc în sus și i-am strigat tare: fuuugi!/ Spasivo!/ Apoi din nou: staaai!/ A-ncremenit./ Mi-am scos vestonu’ și i l-am pus pe umeri,/ dacă-l vedeau mai încolo să nu-l recunoască./ Ne-am privit în ochi, ai lui erau albaștri,/ am văzut cerul în ei./ De-atuncea, tată, ceru-mi pare că seamănă cu doi ochi/ într-o noapte când mirosea a fân cosit,/ a praf de pușcă și-a moarte./ Da’ viața-i mai tare, chiar și-n război”. Aș îndrăzni să spun că fie doar și numai pentru această poezie, Florentina Loredana Dalian merită să fie socotită poetă cu acte în regulă. Dar pe lângă aceasta mai sunt și altele, ce au nemăsuratul merit de a-ți stoarce, dacă nu o lacrimă, cel puțin o emoție puternică.
Așadar, avem dinaintea noastră o poetă cu un mesaj bine definit, cu o stilistică ce-i oferă autenticitate, cu forța de a genera emoție în stare pură. Îmi place să sper că acest volum nu este doar o întâmplare, că nu avem de a face doar cu o poetă rătăcită dintre prozatoare sau cu o prozatoare ce s-a visat măcar pentru o zi poetă, ci cu o scriitoare matură ce va continua să își „risipească” talentul și trăirea atât în proză, cât și în poezie și în orice altă formă artistică mai știe. În încheiere voi spune doar atât:
Bun venit, Florentina Loredana Dalian, în lumea poeziei, unde totul este pe viață și moarte, ca-n război, ca-n dragoste, ca-n viață!
Romeo Aurelian ILIE
iulie 2017