Era întuneric, venisem cu mama din alt sat, satul copilăriei, al bunicilor,
simțeam ca o alungare din Rai și răcoarea nopții și frunzele toamnei,
mi se spusese că trebuie să ne mutăm, că voi merge la școală,
eu suspinam după cățelul meu care rămăsese în poartă, nedumerit,
iar lumea cea nouă mi se părea mult prea mare pentru păpușile mele.
Femeia aceea străină mă luase în brațe și mă purta printr-o casă străină,
a deschis larg o ușă - ăsta-i salonul, mi-a spus.
Parfumul gutuilor a năvălit deodată peste nedumeririle mele,
am inspirat adânc, dar era întuneric și necunoscut acolo,
m-aș fi dorit la noi în polată, lângă soba arzând...
Când deodată, s-a luminat întunericul, zeci de candele au răsărit
inundându-mi privirile speriate. Erau gutuile, gutuile toamnei,
așa cum le știam și din satul meu. Mi-am zis atunci
că nu e totul pierdut, că, de vreme ce sunt gutui și în casa aceea străină,
nu poate fi chiar așa de rău. Și n-a fost.
Gutuile mele, candele luminând întunericul salonului,
au alungat balaurul, au pus un pod între lumi, iar trecerea a fost mai ușoară,
mai blândă și cu parfum de gutui.
Iar școala și ea a fost o gutuie: un fruct bun la gust, cam înecăcios uneori
și care dă să-ți rămână-n gât, de care te saturi destul de repede,
dar care face lumină în bezna minții, precum gutuile mele ca niște candele,
în salonul întunecat.
FLD, Slobozia, 10 septembrie 2017
Pictură de Nicolae Tonitza