Cronică de ION ROȘIORU la cartea „A unsprezecea poruncă”, ediția a II-a, ed. Eikon, 2014
Cartea Florentinei Loredana Dalian, cu un titlu amintind în egală măsură de al unui frumos poem religios al lui Ion Minulescu, ca şi de al filmului din 1990 al lui Mircea Danieluc, A unsprezecea poruncă, a apărut în anul 2012 la prestigioasa Editură Rafetdin Râmnicu Sărat spre a fi reeditată, revăzută şi adăugită, în anul 2014 la Editura Eikon din Cluj-Napoca.
Referinţele critice din finalul volumului sunt semnate de Liviu Comşia, Virgil Diaconu şi Adrian Dinu Rachieru, acesta din urmă, adevărat înger păzitor, prefaţându-i cărţile anterioare ale autoarei aparţinând aşa-zisei „Grupări de la Helis” şi anume: Aceeaşi lună peste sat, Scrisorinetrimiseşi Înainte de magnolii,lucrări bine primite atât de cititori cât şi de critica literară de întâmpinare.
Volumul în discuţie demarează cu o proză poematică de mare fineţe şi subtilitate psihologică, autoarea făcând incitante disocieri între tipurile de aşteptare, care pot fi temporare/ punctuale, precum întoarcerea bunicii de la moară sau altele ce nu se se vor mai termina niciodată întrucât cei aşteptaţi s-au mutat deja într-o lume mai bună şi mai dreaptă. Tema aşteptării va fi reluată şi în piesa Noapte ca oricare alta: „Întotdeauna mi-am socotit viaţa în aşteptări. Unii şi-o calculează în izbânzi. Eu cel mai mult îmi amintesc aşteptările. Şi nu vorbesc de speranţe, de aşteptările pe care le ai de la alţii sau de la situaţii, ci de timpul acela în care stai şi aştepţi, în care parcă şi timpul stă odată cu tine (limba engleză are necesara distincţie între toexpectşi to wait).” Un alt poem în proză, Căsuţa iepuraşului, vorbeşte despre necesitatea de a rămâne, cu nealterată candoare, în spaţiul copilăriei, ca şi despre imposibilitatea de a contracara răul pe care-l antrenează cu ea cruda realitate a adulţilor lipsiţi, ca şi în Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry, de imaginaţie. Autoarei îi place, totuşi, să creadă că există şi excepţii, un adult cu imaginaţie eidetică fiind şeful de gară din povestirea-crochiu, cu acelaşi titlu trimiţând la reverie: „Şeful de gară ţine în mâini o vrabie rănită. Toată atenţia lui se focalizează între cele două palme - aşezate una dedesubtul, alta deasupra păsării - între care s-ar zice că s-a concentrat tot universul” (p.46). Şi în acest spaţiu al dorului mereu pleacă un tren fără noi. Unui bătrân împiegat de mişcare i se face milă de copila care a pierdut trenul care ar fi dus-o la examenul de admitere, examen de care depindea destinul ei profesional, şi întoarce acest tren din drum. Scena mai mult decât emoţionantă ne-o aminteşte pe cea aproape similară din Trilogia Muscelenilor a uriaşului prozator care este Titi Damian. Momentul a marcat-o definitiv prin frumuseţea sufletească a omenosului împiegat providenţial: „O paletă şi un fluier, cu care făcuse prima minune din viaţa mea (...). Îl chemasem. Venise. A dat trenul înapoi. Eu dau, acum, timpul. Şi mă întreb ce-aş fi devenit, ce-aş fi fost astăzi, dacă în ziua aceea Dumnezeu n-ar fi îmbrăcat haine de împiegat de mişcare într-o gară, care ar fi oprit trenul pentru altcineva care mergea să dea examen la facultate... Cine ştie...” (Când Dumnezeu era împiegat). Împiegatul e reîntâlnit de naratoare peste ani. Halta e acum părăsită dar el continuă să locuiască aici, în compania unui câine cu ciuni în blană, şi să întoarcă un ceas pe al cărui cadran nu se mai opresc privirile nimănui.
Tema centrală, cu rol coagulant, este în această carte scrisă alert şi incitant, iubirea şi ea este etalată pe o scală polarizabilă între jinduire şi trădare. Proza care împrumută titlul cărţii tocmai fragilitatea şi relativitatea acestui sentiment care, după cum amintetşte Einstein într-o scrisoare către fiica, ar putea salva universul de la dezagregare. Dragostea, atunci când se întâmplă cu adevărat, dă coeziune întregului univers. Dacă în filmul lui Danieliuc care îşi are scenariul inspirat de cartea Patimile după Piteştia lui Paul Goma, mesajul celei de a unsprezecea porunci ar fi Să nu porunceşti, la Florentina Loredana Dalian acest mesaj ar fi putut fi, prin vrere divină, Să nu visezi! Autoarea conclude aforistic şi metaforic-personificator: „Ce vipere aceste vise care muşcă din noi! De ce n-ai dat, Doamne, şi a unsprezecea poruncă?” (p.10). Maria, naratoarea din Poveştile Gării de Nord, ajunge din provincie la Bucureşti unde e mai mult decât sigură, în naivitatea ei, că un bărbat pe care-l cunoscuse nu de mult o va aştepta. Acesta nu se arată însă nici pe peron nici în faţa gării şi-l aşteaptă, mai ceva ca pe Godot, cu febrilitate şi inima strânsă, până târziu după miezul nopţii, sub privirile insistente ale unui taximetrist fără clienţi. Gara e un topos predilect pentru povestirile din acest volum. În Mereu alţi călători asistăm la o scenă emoţionantă într-o lume strâmb întocmită: un controlor de tren n-o lasă pe naratoare să urce în vagon cu câinele unui orb care-i secunda îndeaproape. Acelaşi controlor închide însă ochii când nişte ţigani se coţopănesc să urce în tradiţionalul mijloc de transport un porc ce guiţă de mama focului într-un sac.
Copilul-narator se confruntă cu asprimile vieţii, cu nepăsarea şi duritatea sfidătoare a adulţilor. Povestirea Moara, ramă a altei poveşti de dragoste ratată, ne aduce în faţa ochilor şi a sufletelor, o micuţă Cosette autohtonă, trimisă cu căruciorul să macine nişte saci de grâu şi nimeni nu-şi face milă de ea s-o ajute. Povestirea din rama respectivă pune pe tapet o temă dragă existenţialiştilor şi anume cea a alegerii. Alegerea, când e vorba de iubire, e adeseori una greşită, conştientizarea greşelii rimând cu o dramă ce se întâmplă, de regulă, atunci când timpul nu mai poate fi dat înapoi. Capriciile de moment pot isca prăpăstii definitive în existenţele individuale.
Prozatoarea se apleacă înduioşată asupra lumii umile şi umilite de societate sau de destin. Zina, din povestirea cu acelaşi titlu, e o moldoveancă de pe peste Prut. Şi-a lăsat acasă cei trei copii minori, în grija unei bunici bătrâne, şi a venit într-un oraş din România unde se ocupă cu vânzarea de mărunţişuri la o tarabă. Prozatoarea o surprinde „la muncă” în ajunul Crăciunului, când ezită să se întoarcă la cea care o găzduia gratuit. Apare un om al străzii, Stan, cu o sticlă de rachiu căpătată la biserică şi cei doi „mizerabili”, în sensul drag lui Victor Hugo, îşi povestesc vieţile până târziu după miezul-nopţii. Se ştie că în preajma sărbătorilor de iarnă sentimentul de solitudine al celor care n-au familie sau sunt departe de ea se intensifică. Zina a avut şi ea o poveste de dragoste cu un ofiţer rus, Serghei, care, muncit de gândul că trăieşte în păcat, s-a retras la o mănăstire. Stan se pare, din spusele lumii, că a fost profesor de filozofie, ca şi Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământenişi că ai săi s-au prăpădit într-un incendiu care le-a cuprins locuinţa. Strada îl ajută să uite pentru că vrea să-şi uite întreg trecutul.
S.O.S., o piesă care, după cum observă unul dintre comentatorii prozei scurte a Florentinei Loredana Dalian, poate sta oricând la baza unui roman, prezintă dragostea neîmpărtăşită de cei doi actanţi: o studentă care-şi pregătea lucrarea de licenţă la ICECHIM şi un locotenent care făcea cercetări asupra explozibililor, urmând să-şi susţină doctoratul într-un viitor nu prea îndepărtat. Că rezultatele cercetărilor acestor doi tineri entuziaşti urmau să fie asimilate de savanta de renume mondial, profesor doctor academician tovarăşa Elena Ceauşescu, mai pe scurt coana Leana, e cu totul o altă poveste. Revenind la tema iubirii, fata cunoaşte frământări sufleteşti greu de cuantificat, dar aşteaptă un semn de încurajare din partea lui, semn care nu va mai veni niciodată întrucât chipeşul ofiţer moare în timp ce se afla cu plutonul său de genişti la o aplicaţie. Prin aruncarea sa asupra unei grenade rău manevrate de un soldat neîndemânatec a salvat vieţile mai multora dintre militarii de faţă. Eroina află de la aghitantul ofiţerului că tragedia s-a întâmplat exact în ajunul zilei în care ambiţiosul doctorand se hotărâse nu doar să-şi dea la iveală sentimentele sale la fel de chinuitoare, ci şi s-o ceară de soţie pe chimista care trăia doar pentru el din clipa când îi intrase fulgerător în câmpul vizual şi auditiv.
Cea care are iniţiative când e vorba de dezvăluirea şi de trăirea unei iubiri e, de regulă, în povestirile Florentinei Loredana Dalian, femeia, precum în Ploaia unde sunt inserate numeroase paragrafe eseistice, suportul intertextualist exploatat aici fiind inspirat de înverşunarea Anei care, în mitul fundamental al spiritualităţii neamului românesc înfruntă dezlănţuirea naturii numai şi numai să ajungă la soţul ei care trudea sisific la construirea unei mănăstiri.
Fericirea nu există nici în lumea celor care au lumea la picioarele lor. Clementina, căsătorită cu un diplomat sirian care, dintr-un exces de dragoste conjugală, n-o lasă să facă absolut nimic, cade într-o depresie cumplită şi se tratează vreme îndelungată cu pastile. Naratoarea care-şi cunoaşte personajul la un curs de limba engleză pentru adulţi e intrigată de misterul acestei femei care-o invidia pentru naveta de două ore dus, două ore întors, la serviciu, cu un autobuz în care îşi completa zilnic şi pe apucate, iepureşte, cum se spune, somnul (Clementina).
Pe naratoare o „prinde” şi scrisul în registru strict epic, plonjând în tradiţia prozei rurale de bună factură. Presimţirea, de către soţie, a morţii soţului care pleacă într-o noapte viforoasă să-şi caute fratele întroienit pe undeva în timp ce se întorcea de la moară cu calul e intuită şi redată magistral în Cuţitul. Fratele căutat de Ion îl confundă pe acesta cu o jivină şi aruncă în el cu cuţitul în mânuirea căruia nu avea egal în ţinut. Finalul povestirii realiste e unul poematic, plin de simboluri erotice şi thanatice: „În lumina zorilor care începuseră să se ivească, zăpada se roşise precum garoafa prinsă în iia Filofteii când a văzut-o prima dată, la horă” (p.66).
Nici registrul satiric nu-i este străin prozatoarei din „Gruparea de la Helis”. Astfel, în Lecţiide dicţie, sunt înfierate şi caricaturizate două evlavioasecu care călătoreşte zece ore într-un tren de noapte şi care mergeau la sfinţirea unei capele. Autoarea se întrece pe ea însăşi în această direcţie de depoetizare a unei teme pe care clasicii o ţineau, ca şi Biblia, de altfel, la loc de cinste: lumea pescarilor. Dând curs unei invitaţii de a petrece câteva ore printre pescarii de pe Dunăre, ea se vindecă de orice romantism ecologic: apa e tulbure, muştele roiesc în jurul peştilor scoşi din năvoade, mirosul fetid de baltă îi întoarce maţele pe dos, vorbele pescarilor sunt dintre cele mai neacademice cu putinţă, un pescar care o îmbia cu o ciorbă de peşte fiert în apa din fluviu cade jos leşinat, de fapt ajuns subit de trăscăul pe care-i ingurgitase cu lăcomie etc. (Plasa monofilară).
Cu o mai pronunţată încărcătură socială, politică şi culturală este povestirea în patru părţi, Eu,servitoarea. Personajul central, Lina, descinde parcă, prin isteţime şi spirit caustic de observaţie, din comediile italiene şi franceze clasice. Ea a fost sfătuită de ai ei să nu pară mai deşteaptă şi mai instruită decât cei pe care-i slujeşte dar de care se amuză copios: scriitori colaboraţionaşti de altădată, politicieni libidinoşi care cred că banii le dau drepturi speciale asupra femeilor pe cale le sponsorizează, ţigănci care vin să-l consulte pe ginecolog deoarece sunt dornice să aducă pe lume băieţi, în timp ce româncele nu ştiu cum să avorteze cât mai repede etc. O actriţă, poreclită Ofelia, a ajuns să se identifice cu rolul jucat şi nu-şi mai găseşte niciun rost în afara lui, în timp ce actorul ce-l interpreta pe Hamlet îşi vede liniştit de viaţa lui de familie. Un personaj memorabil prin forţa iubirii lui pentru Lina este Orlando cel sărac cu duhul dar capabil de sacrificiu cum nimeni altul.
Proza Florentinei Loredana Dalian este de fiecare dată şi sub toate aspectele ei o seducătoare şi reconfortantă fiestă a spiritului.
Ion Roşioru
septembrie, 2015