O iubiseră toți pe Odetta.
Plecase, afurisita, într-o zi, călărind văile, munții
și le lăsase întrebările.
Stăteau acum ghemuiți în jurul unei sticle cu rachiu
și o plângeau ca la-nmormântare.
Plecase frumoasa din luncă,
fugise cu toate ale ei,
cu nasul ăla în vânt, cu buzele roșii,
cu părul negru bătându-i talia.
De ce-ai plecat, Odetta,
și i-ai lăsat pe amărâții ăștia jelindu-se,
pupând sticla de rachiu?
Nu ți-a fost ție milă, Odetta, de dragostea lor
niciodată mărturisită?
FLD, Slobozia, 30 ianuarie 2017
Pictura: Andrew Atroshenko