Textul este dedicat, cu respect, tuturor celor care lucrează în zilele de sărbători, pentru bunul mers al lucrurilor, cu mulțumiri pentru că se află la datorie. Dacă proza de mai jos are un caracter umoristic, e pentru că am vrut să aduc un zâmbet pe fețele celor care-o vor citi, cu alte cuvinte, să-mi fac și eu, într-un fel, datoria, după atâtea sarmale ingurgitate în căldura casei mele.
Ce romantic! Nu mai făcusem demult Crăciunul la lumina lumânării. Cică să ai grijă ce-ți dorești... dar eu nu știu dacă mi-am dorit asta vreodată. În schimb, Enelul, dragostea mea, a avut grijă să-mi îndeplinească dorința nerostită. Pac, lumina, adică ce zic lumina, toți consumatorii electrici căzuți deodată, fix în a doua seară a Crăciunului. Noapte, beznă, bâjbâi după o lumânare și aștept și aștept, că doar n-o să deranjez deranjamentele în a doua zi de Crăciun. Până la urmă, tot le-am deranjat. Creștini suntem, dar ne mai și enervăm. Am stat eu vreun sfert de oră cu ochii holbați în locul în care-mi imaginam tavanul (că, de văzut, cum era să-l văd?) și atât m-a răbdat agitația să șed și să cuget, fără să fac nimic. Doamne, și când te gândești că au existat oameni care au trăit și fără curent electric! Și încă nu prea departe în timp. Cugetând eu așa, la lumina lumânării, deodată m-am luminat (interior) și am ajuns la concluzia că uite, vezi, d-aia făcea lumea înainte atâția copii. Că ce erau să facă, săracii, pe întuneric? Nu-i vorbă, m-aș fi apucat și eu să mai fac unul, ca să-mi treacă de plictiseală, dar cu cine mama zmeilor era să-l fac? Că, în afară de mine, nu mai văzusem pe nimeni prin casă înainte să se stingă lumina. Doar să fi venit, între timp, Moș Crăciun pe horn (pe hornul de la centrală, și aia cu pornire electrică). Dar tot nu mi-ar fi rezolvat problema, având în vedere că moșii... mă rog. Ca-n epigrama lui George Petrone: „El poartă-n spate, ca oștenii/ Povara celor opt decenii./ Și-n față, de asemeni poartă,/ Dar s-o lăsăm mai bine moartă.”
S-o lăsăm moartă, așadar, zic de această dilemă a mea, și să trecem la lucruri mai practice, adică să sunăm la deranjamente Enel. Domnul dispecer mi-a răspuns cu o voce blââândă, de zici că n-ar fi fost lovit de soartă cu serviciul în ziua de Crăciun. Doamne, cum or avea oamenii ăștia atâta răbdare cu de-alde capsați ca mine?
- Cu ce informații vă pot fi de ajutor?
- Nu-mi puteți fi de ajutor cu nicio informație, ci cu niscai tensiune electrică. 220 volți, 50 herzi, curent alternativ, mă dau știută. Apoi, îi zic, spumegoasă, problema, iar dumnealui întreabă, în încercarea de a se dumiri asupra adresei:
- Pe Nisipuri, sau pe Matei Basarab?
- Pe Matei Basarab, domnule, că pe Nisipuri am stat acum o sută de ani, când eram ceva mai tânără.
- Așadar, bătrână...
- Poftiiim?! Bătrână-i mama dumitale!
- Mă scuzați! Am vrut să zic Mircea cel Bătrân.
- Vezi, stimabile, c-ai încurcat domnitorii. Matei Basarab! Matei, de la Evanghelist și Basarab, de la Basarabia.
- Dar nu figurați cu abonament și pe strada Evanghelistul Matei.
Turbez! Dar domnul dispecer nu dă niciun semn de turbare. Musai, o să mă duc să iau lecții. Lecții de răbdare cu toți tâmpiții. Acuma, nu că eu aș fi...
În cele din urmă, după alte câteva rememorări istorice și religioase, ne lămurim asupra domnitorului corect (că de prețul corect nu poate fi vorba în facturile lor) și mă asigură cu aceeași voce calmă (în timp ce eu mă transformasem în ciulin) că o echipă se va deplasa la domiciliul meu în „cel mai scurt timp posibil”. Mă înnebunesc după astfel de exprimări! Dacă-l mai băgam și în teoria relativității a lui Einstein, mai vedeam lumină la Crăciunul următor. Care, conform aceleiași teorii, putea să fie și peste o sută de ani.
E drept că într-un timp mai scurt decât suta aia, echipa formată din Enelică și Enelescu s-a deplasat până în pragul ușii mele. „Deschide ușaaa creștine!” Larg am deschis-o, să văd și eu ceva lumină de la lămpașul fixat pe frunte al lui Enelică. Acesta doar apucă să introducă cheile în tabloul electric ce găzduiește contoarele, că mai ceva ca dintr-o baghetă magică, apare lumina în toată casa mea. Enelescu țipă ca la plugușor: „Aho, ho, stai așa! Nu te mișca! Ce-ai atins?” Enelică, nevinovat, răspunde, rămânând într-un echilibru precar, cum îl apucase răcnetul Enelescului: „N-am atins nimica. Doar am încercat să bag cheile...” „Nu te mișca!” „Nu mă mișc.” Intervin și eu:
- Și până când o să-l ținem pe domnul așa, până când o să-mi rezolv eu toate problemele... electrice, adică până spre ora 2 noaptea?
- Nu, doar până când o să ne dăm seama care-i problema.
- Atunci ați face bine să vă dați seama, altfel, domnul nu mai pleacă de lângă tablou.
Doar că Enelică n-a mai putut să se țină în poziția aia incomodă și curentul s-a întrerupt din nou. Eu m-am retras, în încercarea de a-mi continua cugetările în întunericul casei mele. M-au informat că urmează să-mi schimbe contorul care avea niște contacte slăbite. Enelescu trebuia să noteze seria noului contor, indexul celui vechi și mi-a cerut foaie și pix. După bâjbâiala de rigoare, i-am spus că le-am găsit, dar acum nu mă găsea el pe mine. Bâjbâia cu mâinile întinse, ca somnambulii:
- Unde sunteți, doamnă?
Ahaaa! Unde sunt? Lasă, să vezi și tu cum e să te cauți prin casă și să nu te găsești! Până la urmă m-a dibuit, după ce s-a împiedicat de încălțările de la ușă și după ce i-am pus în ochi lumina puternică a unui beculeț de la coada unei brichete.
Notează indexul și mă iscodește:
- 18.250? Ăsta e ultimul dumneavoastră index?
- Păi eu de unde să știu, domnule? Că nu umblu cu numere formate din cinci cifre în capul meu supra-aglomerat.
- Păi cum să nu-l știți, doamnă? Vă mai întreb o dată: ăsta e?
- Domnule, scrie ce vrei acolo! Dacă insiști, îți dau CNP-ul, ăla are 13 cifre, e mai simplu...
Până la urmă, ne-am înțeles. Ei s-au pricopsit cu vechiul meu contor, eu cu lumină în casă și ne-am urat în continuare Sărbători cât se poate de... luminoase.
Slobozia, 26 decembrie 2017