Mâinile-au scris
Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;
nu ştiu câte ore pe ceas să fi fost.
Mi se-arătase, timid, în noapte,
cu parfum de smirnă şi de vise răscoapte.
Luna bătea în cer, ca în piept
inima mea, atunci când aştept.
M-aş fi urcat pân’ la tine pe-o scară,
te-aş fi luat într-un sac să te duc pân’ la moară,
să mi te macin, să mi te fac pâine,
să am din tine şi-n ziua de mâine.
Stele erau, nu erau, nu mai ştiu;
se-ntâmplă să fie uneori prea târziu.
Pe cer, neagră, noaptea se lăfăia,
bătea un soare în inima mea.
Mi-am luat, într-o seară, fericirea la rost;
nu ştiu câte stele pe cer să fi fost.
S-a dus precum toamna cocorii se duc,
să doarmă o țâră; eu – singură-cuc.
Îmi bate luna c-o rază în piept,
sunt încă acolo şi încă aştept.
De tine mi-e dor cel mai mult când te văd,
şi-mi e viforniţă, şi-mi este prăpăd!
Te-aş fi pupat oleacă pe ochi,
d-am zis că din asta ai s-te deochi.
Aşa că obrajii pe buze ţi-am prins.
(N-am scris eu asta, mâinile-au scris!)