Câte-o poezie a regretului contrazice tonul adeseori cinic pe care-l adoptă Forentina Loredana Dalian, mai cunoscută ca autoare de proză tăios-ironică decât ca poetă capabilă de efuziuni lirice: „Lumea era frumoasă în toată urâțenia ei,/ Astăzi, caut cu ochii copilului/ frumusețea aceea parcă tot mai stinsă./ O mai găsesc uneori/ prin vreo cruce căzută-ntr-o rână,/ prin mireasma iasomiei și-a reginei-nopții/ prin bolta cerească, prin vreo tufă de liliac,/ Dar cel mai mult mi se face dor căutând-o/ în ochii oamenilor” („Remember”).
Conștiința devenirii pare condiționată de întoarcerea în amintire, copilăria fiind invocată obsesiv, pentru că acolo se află centrul de greutate al ființei: „Străbați drumul știut ca și prima dată,/ în noaptea fără lună, fără Ursa Mare./ În urma ta, parfumul discret al amintirii/ și tot ce rămâne în noaptea albastră/ e doar această smerită lumină din fereastră” („Lumina din fereastră”).
Femeie-copil, femeie-prototip pentru artiști, soți sătui de neveste ori simpli visători cu sângele încă fierbinte, „domnișoara Nimeni” este, deopotrivă, o ipostază feminină a îngerului condamnat să se târască fără aripi într-o lume a canonului veșnic, a demonului (dualitate de sorginte romantică) sau a femeii de rând, capabile de gesturi eroice, dar și de atitudini mundane: „Când și când/ mă întreabă oglinda – tu cine ești?/ În fața ei am curaj,/ îi răspund hai sictir!/ Eu sunt femeia pe care/ bărbații o mai iubesc când și când,/ căreia poeții îi mai dedică/ nu versuri, nici vorbă,/ și sculptorii domnișoare./ Și căreia romanticii uneori îi mai oferă orhidee/ Ce nu înțelegi?/ Eu – după toate probabilitățile/ statisticii matematice/ sunt femeia tuturor/ timpurilor/ și a tuturor verbelor/ conjugate doar la prezent” („Domnișoara Nimeni”).
Întrebările retorice, ca semn distinctiv al unei reflexivități poetice, abundă în poeme-convorbiri cu sine și despre sine, linia melodică a versurilor urmând o partitură cumva bizară, dar remarcabilă prin sinceritatea absolută a tonului: „Departe, acorduri de pian - / al cui oftat se aude?/ Poate este o domniță/ părăsită de cavaler în toiul nopții/ O, nu, e prea desuet!/ Vreo mamă așteptându-și fiul?/ Ori, poate, floarea de colț?/ 9La ce bun atâta frumusețe?)/ Vreun copil voind s-ajungă la soare? - / Tăiate-i sunt aripile!/ Vreun călător obosit de drum lung?/ Ori poate bătrânul visând sub cais,/ peste care toamna vine pe negândite?/ Sau omul de zăpadă/ trăind încă o iarnă degeaba?” („Acorduri de pian”).
Dacă poezia, cum s-a mai spus, este un exercițiu de respirație/ de dragoste, orice artă poetică ar trebui să instituie, ca normă, inspir/expirul ritmic (nu sacadat), pulsația vie a văzduhului în molecule de sânge și-n nervi, adică o semantică a vieții și a scrisului ca formă a ei: „Tu, cel care respiri în poeme/ în timp ce veghezi trenurile sau oamenii/ de deraieri spectaculoase ale destinului,// Tu, cel gelos pe bărbatul care/ mă adăpostește sub umbrelă/ gelos pe ploaia care mă atinge,/ tu, cel care porți prin munți/ dorurile Bărăganului// tu, care spui că ți se bat în minte/ mii de poeme/ atunci când mă-ntâlnești…// Spune-mi:/ dacă ți-aș fi dat zilnic/ bună dimineața!/ aș fi putut să-ți inspir/ măcar un poem ratat?” („Poem ratat”).
În volumul „Domnișoara Nimeni”, Florentina Loredana Dalian știe să râdă cu lacrima pe obraz, demonstrând, încă o dată, că cei mai triști poeți provin dintre prozatorii satirici: „Beau din cafeaua fără cafea/ mătur iluzii,/ din când în când mai dau cu capul în câte- grindă,/ fac slalom printre frigurile acestei lumi,/ ascult muzică foarte cultă…/ ca să-i pot răbda pe marii inculți/ Mă prefac că nici nu contează,/ îmi joc bine rolul de contesă adulată/ de marile singurătăți./ S-ar zice că viața-i frumoasă,/ cu tot cu gustul coclit pe care ți-l lasă…„ („Fragmente înghețate”).
*Florentina Loredana Dalian: „Domnișoara Nimeni”, Ed. Eikon, București, 2017
Valeria Manta Tăicuțu
În „Vatra veche”, nr. 4, aprilie, 2018
Mulțumesc, doamnă Valeria Manta Tăicuțu!