Maltezi, Dunăre, sâmbătă, 28 iulie 2018
Ce fac poeții când nu scriu poezie, ce fac adulții când nu mai vor să fie adulți? Se copilăresc și ei, se joacă de-a oamenii mari care nu mai vor să fie mari. Desigur, trebuie să fie un „nebun”-șef care-i instigă, iar ei atât așteaptă, care-i zdrăngăne cu tractorul peste câmpii, prin Valea lui Ilie (cine-o fi fost el), acostând la mal de Dunăre, care numai albastră nu este (Strauss ăla era un visător ori pesemne daltonist). Acolo, se bucură de natură, recită ori ascultă poezie, împletesc coronițe încununând domnițe, fac fotografii, dau cu plasa ca să prindă iluzii ori vreo metaforă șchioapă rămasă de la ultimul potop, fac plajă, se bălăcesc (nu, nu se bălăcăresc!). Ah, dar mai ales împing de tractorul care n-are baterie (n-are deloc!), mândri că au reușit să-l urnească. Așadar, poeții au și mușchi. Dar și poetele! Seara, osteniți, își trimit versul către semeni, la lumina flăcărilor unui foc încropit din surcele, mănâncă porumb fiert sau copt, ascultând poezie. Căci, da, poeții mai și mănâncă. Uneori mai și beau, s-au săturat de apă de ploaie, asta care nu mai contenește. Poeții mai ascultă și muzică, dansează, se bucură. Înțelegeți-i și pe ei: s-au săturat de neghina lumii și vor să plutească printre versuri și note, să-și imagineze viața mutată într-un alt (uni)vers. Târziu în noapte, ori dimineața devreme, se întorc fiecare la ale lor. Neghina e tot acolo, da-n acest timp, poezia se scrie singură.
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 30 iulie 2018
