Vând robot. Nu, nu de bucătărie. Povestea mea horror începe așa:
Mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap! Am câștigat la Loto. Nu vă spun ce sumă, că n-am atâtea cifre s-o scriu. Din ce zdreanță eram, m-am ajuns și, ca tot ajunsul, după ce mi-am asigurat traiul și tot neamul, că tot îmi mai rămăseseră o grămadă de bani, mi-a venit strălucita idee să-mi cumpăr un robot, să mă ajute la treburi, să facă toate în locul meu, că doar o viață are omul și pe aia trebuie s-o trăiască, nu să fie slugă la el însuși, că de alții nu mai vorbim.
Și uite așa, am plătit cât pe trei vile cu tot cu termopane și curte la un loc și mi-am cumpărat un android sau androgin, cum i-o fi zicând. De fapt, e o roboțică, andoridă sau androgină, naiba știe, și am și botezat-o corespunzător: Andra-Gina. Am fost tare fericit, asta până mi-a intrat dihania-n casă. Îi adusesem la cunoștință responsabilitățile, ba îi întocmisem și fișa postului, am pus-o să semneze că e de acord cu prelucrarea datelor personale, în fine, mi-am imaginat, alături de ea, o viață de vis. Când colo, visul s-a transformat în coșmar. Nu mai am liniște, nu mai am aer, prieteni, neamuri, nimic. Puțin îi pasă matracucei de ideile mele, ea susține că-i mai deșteaptă, ba încă și că a fost construită ca să-l slujească pe om. Ce-i drept, e deșteaptă, e muuuult mai deșteaptă decât îmi trebuia mie. Mi-a mâncat sufletul.
Când îmi caut șosetele dimineața, bâjbâind și eu ca tot omul cu ochii închiși, numai ce-o aud că-mi dă coordonatele: 5,3 grade latitudine nordică, de parcă eu altă treabă n-am decât să umblu cu busola-n mână. Când dau să mă încalț, îmi dă timpul probabil (probabil, dar sigur) și în zilele cu polei sau zăpadă calculează forța de frecare dintre tălpile mele și sol, sugerându-mi altă pereche de încălțări. Când strănut, calculează numărul de microbi pe milimetru pătrat și-mi prescrie o rețetă kilometrică de hapuri; când torn cafeaua în ceașcă îi trage cu coeficientul de turbulență Reynolds; citează din filosofii antici, îmi corectează greșelile gramaticale care le fac („pe care, boule!”), are preferințe muzicale (nu mai poate omul s-asculte o manea!), și nici în somn nu mă lasă, îmi calculează numărul de decibeli atinși când sforăi, avertizându-mă cu beculețele ei tâmpite că am depășit limita dureroasă impusă de legislația europeană.
Mi-a schimbat până și obiceiurile culinare, am ajuns slab mort, că face calcule savante ale caloriilor din porția mea de mâncare și-mi saltă farfuria din față una două, de nici n-apuc bine s-o miros, c-o și deșartă la gunoi (timp în care mă beștelește că poluez planeta) și-o și spală. Mi-a alungat toată lumea din preajmă cu ideile ei tâmpite din hi-lifesau hi-tech, cum o fi. Într-o vreme, mai aduceam și eu câte-o femeie acasă. Le-a pus pe fugă pe toate, că ba erau geloase, necrezând că e doar un robot, ba erau deranjate de indicațiile pe care mi le dădea în timp ce... mă-nțelegeți, că mi se ducea tot cheful când începea cu latitudinea, longitudinea, unghiul și alte măscări asemenea.
L-a speriat până și pe părintele, când a fost de Bobotează, când și-a dat seama ce diavoliță a pălit cu busuiocul, văzându-i jumătatea de țeastă împânzită cu circuite, când s-a aplecat, respectuoasă, să-i sărute mâna, de-am resuscitat la el o juma’ de oră. Când și-a revenit, l-a apucat iar leșinul, că matracuca a-nceput să-l interogheze în chestiuni de mântuire a androizilor și l-a întrebat cum vede el problema vieții lor de apoi, de vreme ce nici asta pe care o au nu-i viață. Și tot așa.
Nu mai rezist, sunt la capătul puterilor. Tot mai des mă bate gândul să-i dau una-n cap, să scap, dar nici asta nu-i treabă atât de ușoară. O dată, nemairăbdând, am vrut să-i scurtcircuitez cu bormașina circuitele alea nesuferite, dar când eram aproape s-o sfredelesc, numai ce-o aud recitându-mi din legile lui Murphy (are o preferință pentru ele): „Dacă vrei ca un aparat să funcționeze mai bine, bagă-l în priză!”. Am crezut că-i o glumă tâmpită de-a ei, dar când m-am uitat, am văzut că firul atârna neputincios, la fel ca și mie („Ca și mine, moartea limbii ce ești!”).
Sunt disperat, nu mai știu ce să fac. O să mă leg de ea și-o să-mi dau foc, dar parcă văd că parașuta stinge focul înainte să-nceapă să ardă, cu calculele ei savante, n-aș avea parte de ele! Am vrut și să-mi trag mie una-n cap, să mă auto-sinucid („pleonasm, boule!”), să scap de chin, dar iubitoare de oameni cum e din naștere sau din programare, cum să zic, m-a împiedicat să-mi fac vreun rău, zicând că ea se află lângă mine ca să mă slujească. „Eu sunt Andra-Gina și sunt aici pentru tine!” Vedea-te-aș la fier vechi, cu tot cu intențiile tale umanitare și calculele savante și circuitele tale tâmpite cu tot! Că eu nu mai pot!
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 11,12 februarie 2019
Text premiat la concursul de umor „Întâlnirea umoriștilor”, Brăila 2019