Noi, dragă M, aveam așa o inocență și puneam prietenia mai presus de ghimpi, de neghina lumii, de cenușiul acelor ani, comuniști, dar tineri, sau care poate doar se adăpau la izvorul tinereții noastre.
Tu aveai mai multe haine, dar eu eram mai frumoasă (sau doar așa mă credeam). Mergeam mult pe jos, între Regieși Basarab, între Basarabși Gara de Nord, uneori prin Buzești, spre Calea Victoriei, ni se înțepeneau tocurile cui în asfalt, ne rămânea câte un pantof între șinele de tramvai.
O dată, ai căzut cu grație de balerină fix într-o baltă, cu fusta cloș roată pe lângă tine. Am murit de râs! Te-ai întors la cămin și m-ai pus să-ți iau cursul la indigo - nesuferită „distracție”! Atunci am înțeles că râsul de altul se întoarce împotriva ta. Și ce trist a fost drumul până-n Polizu fără tine! Vedeam toate gropile, toate imperfecțiunile, toate relele lumii ce altfel stăteau ascunse ochilor noștri. Dar cum era să nu râd, dragă M? Noi râdeam atât de mult, încât orice urâțenie devenea suportabilă. Formam un contrast aparent: tu - blândețea întruchipată, eu - scorpia perfectă, în realitate nici tu nu erai chiar așa de bândă, nici eu atât de... perfectă.
Despre frumusețe ziceam... eu eram mai frumoasă ori doar așa ni se părea. Poate doar mă iubeam mai mult. Tu îți vedeai toate defectele, ba unul, ba altul, mie-mi plăcea să te contrazic, voiam să te iubești și tu, să nu te mai lepezi atâta de tine. Mai știi trecătorul acela, un ins oarecare, cu mica lui vulgaritate: „Îîu, Doamne, ce ochi frumoși, aș face pușcărie pentru ei!” Tu ai râs, vezi - mi-ai zis - până și jerpelitul acela a observat cât ești de frumoasă. Am ripostat, nu, nu mi-a zis mie, la tine s-a uitat. Și nu te-am lăsat până nu te-am convins. Știam că te mint, dar o făceam pentru tine, eu nu mai aveam nevoie de confirmări. Tot astfel, dragă M, până când te-am văzut cum te făceai pe zi ce trece mai frumoasă - bine a zis cine-a zis „Frumusețea e în ochii celui care privește”! Când ai început să te privești altfel, ai scos la lumină toate mărgăritarele. Asta au înțeles-o până și bărbații străini de pe stradă care întorceau capul după tine. Zâmbeam și treceam mai departe, nu mă deranja că mă eclipsai, mă bucuram, era victoria mea, fiecare privire îmi confirma că strădania mea cu tine dăduse rezultate, restul nu mai conta.
Parcă a trecut un secol de-atunci, nu te-am mai văzut de o veșnicie, nu mai știu cum arăți, abia dacă mi te mai închipui, nu știu ce capete s-ar mai întoarce astăzi pe stradă și după cine, dacă am mai toci împreună asfaltul între Regieși Politehnica Veche, dar ochii tăi verzi fardați cu lilá îmi zădărăsc uneori amintirea și mi-i aduc mai aproape atunci când vreau să mă gândesc la mine ca la un om bun. De voi fi întrebată vreodată „Ai făcut și tu vreo faptă bună în viața asta?”, poate voi zice: „Da, Doamne, am făcut o femeie să fie frumoasă. Ei, sigur, n-am făcut-o eu, dar știi Tu, Doamne, ce greu e să fii femeie și să vezi ochii trecătorilor privind dincolo de tine, către cea de alături?”