Odată, un om mi-a cerut să-i aprind o lumânare.
Îl văzusem o singură dată, eu – tânără, el – bătrân,
tinerii nu-i ascultă pe cei vârstnici,
nu au a le spune nimic.
Mă mai suna uneori și îmi trimitea felicitări de Crăciun,
din acelea cu stele, cu magi, cu sănii, cu moși-crăciuni,
pe care, privindu-le, te faci mai copil.
Felicitările stau acum rânduite în plicuri,
în cutia lor, una peste alta,
mărturie că viața noastră nu este doar o magie de Crăciun,
chiar dacă trece ca o cometă.
Când m-a sunat ultima dată,
omul acela mi-a vorbit ciudat –
zicea mai întâi să țin minte o vorbă de la el,
pe care și el a auzit-o de la doamna Marie-Rose:
„Îți trebuie o clipă să întâlnești un om,
o zi, să-l iubești
și o viață să-l uiți.”
Eu am zis: bine, da, ce frumos!
și mi-am mutat gândul la cine știe
ce aveam de făcut pe atunci.
Apoi, omul acela a continuat cu ciudățeniile:
când mă voi duce la biserică,
să-i aprind și lui o lumânare. A insistat.
Nu m-am gândit să întreb „la vii sau la morți?”,
adică mi s-a părut așa, firesc, să fie la vii;
eu vorbeam cu un viu, îmi spusese ceva de inimă operată,
dar eu aveam treabă să trăiesc, așa că
n-am întrebat nimic, am zis iar bine...
„Promiteți? Vă rog!”
Normal că promit; ce mă agasează și omul ăsta!
I-am zis pe curând, el mi-a repetat să nu uit să-i aprind o lumânare.
M-am întors la ale mele, mereu ne întoarcem la ale noastre.
A venit Crăciunul, felicitarea n-a mai venit;
și de ce-ar fi fost neapărată nevoie să vină?
Poate omul a uitat, mi-a rătăcit adresa, ori n-a avut timbre, ori
Poșta a rătăcit scrisoarea - parcă nu s-a mai văzut?!
Dar nici la Crăciunul viitor n-a mai venit.
Într-o seară, mă uitam absentă la televizor,
prin față mi se derulau imagini, alte fețe, un fel de remember
al celor care fuseseră în lumea teatrului și care acum jucau
pe scena cealaltă...
și deodată omul meu, într-un chenar negru, zâmbind,
așa cum mi-l aminteam din singura dată când îl văzusem;
dedesubt, numele lui, în clar.
De-abia atunci am înțeles mesajele criptate,
și tot atunci mi s-a deslușit unde trebuia aprinsă lumânarea.
I-am aprins o lumină – lumina de apoi,
și-am ars, odată cu ea, cuvintele rămase nespuse și da,
m-am gândit, doamna Marie-Rose avea dreptate,
pe unii, îți trebuie o viață să-i uiți...
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 30 septembrie 2019
In memoriam: Eugeniu Kuhartz