Lansare de carte „Ostrov”, la Centrul Cultural al Ministerului Afacerilor Interne
7 noiembrie 2019
„Am ajuns, domnule Vidrașcu - îi spun - caut un loc de parcare și vin.” Îmi răspunde maiestuos, cu vocea-i de actor de odinioară, parcă declamând o replică importantă din Regele Lear: „Ah, ce bine că ați ajuns! Vom avea și noi un spectator.” Noi, adică dumnealui și cu mine, eu fiind autoarea, el - prezentatorul cărții. Cobor din mașină, folosesc strada îngustă drept cabină, unde, printre mașini circulând, îmi schimb pantofii și îmi pun sacoul, și pornesc la fel de maiestuos către intrarea Centrului Cultural al MAI, deasupra căruia trona mare un banner cu „Salonul de carte”.
Mă întâmpină fumând, mă alătur viciului, apoi ne facem intrarea, fără surle și trâmbițe, în holul amenajat cu standuri ale câtorva edituri, majoritatea militare. Printre ele, la loc de cinste, ca două surori siameze, editura UZPR și „Detectiv Literar”, aceasta din urmă fiind cea la care a apărut anul acesta volumul meu de poezie „Ostrov”. Îmi arată standul, cartea mea cochetând cu cititorii de pe un raft, domnul Guban se oferă să-mi facă poze („Să vadă Firiță că am avut activitate”) și... cam atât. Mai înainte, doar se terminase lansarea cărții scriitorului Nicolae Rotaru, cu lumea de pe lume, dar la final, au fost poftiți la cafea și ceva ronțăieli, așa că... mai prinde-i dacă poți!
Ca un mare preot slujind Liturghia într-o catedrală goală, Dorel Vidrașcu se așază la microfon și începe să vorbească. Nu-l interesa cine-l ascultă sau dacă-l ascultă cineva. Mă asigurase: „Stai, dragă, liniștită, aici totul se înregistrează.” Gratis! Vorbea cu ușile MAI-ului ca unui mare public, amenințându-l că mă va prezenta în curând, povestind cu privirea strălucitoare, cu suflet, cu entuziasm. Omul venise acolo cu o treabă și reușea să o facă al naibii de bine. De ce nu? Trăim în „Absurdistan” și asta ne face speciali. Decid să intru în acest teatru al absurdului, cât îmi mai lăsa răgazul până ce mă va chema la microfon în calitate de „actor” principal și mă prefac, pentru moment, în spectator, unul avizat și interesat, curioasă nevoie mare să o cunosc și eu mai repede pe tipa care urma să ne încânte cu poeziile ei. În fine, mă cheamă, în ovațiile publicului (aici se râde, da?), eu mă prezint, gătită prună, rujată-roșu-rău-de-tot, a la Marilyn Monroe, pregătită să le iau fața, nu dau din gene, că nu mă pricep, da-n orice caz, dispusă să-mi încânt publicul inexistent prin toate mijloacele posibile, inclusiv poezia. Mă întrebam cât o s-o mai ținem așa, cât va mai trece până să mă-ntristez, dar atunci mi-a venit în minte imaginea salvatoare. De câte ori mă simt aproape de limită, evadez în copilărie.
Eram copil și, împreună cu vecina și colega mea de clasă, Cristina, dădeam niște spectacole teribile unui public imaginar, cocoțate pe o balustradă care ținea loc de scenă, cântam, dansam, recitam, uneori ne mai asista câte-un câine, toată lumea era a noastră și nimic nu ne putea frânge bucuria. De ce, adică, nu ne-am putea bucura ca niște copii de ceea ce facem astăzi, acum, aici? Cu pasiune, cu dăruire, fără niciun câștig. În fond, eram doi, se poate și mai rău, să fii singur și să-ți reciți poeziile în fața oglinzii, să te aplauzi, apoi să faci reverențe. Din clipa în care mi-am amintit spectacolele copilăriei, de care se vor fi bucurat flora și fauna grădinii, totul s-a liniștit, a reintrat în normal, nimic nu mai putea să mă oprească să-mi joc rolul, așa cum fusese scris.
Dar ca un făcut, vocea lui Dorel Vidrașcu, cu rezonanțe comico-dramatice, a atras, unul câte unul, spectatorii. Puțini, dar buni, și nu e doar o vorbă. Mai mult decât atât, doi dintre cei prezenți, scriitorul Geo Călugăru și actrița Doina Ghițescu, au dorit să recite din cartea mea și au făcut-o cu mare talent și simțire. Am recitat și eu, apoi domnul Vidrașcu m-a supus unui tir de întrebări, la care nu mă așteptam, a fost oricum un dialog interesant, care a început cu: „Vreau să-mi spui (lăsați-o pe Zaraza, măcar acum când vorbim lucruri serioase!), Loredana, câți au pășit prin Ostrovul tău până acum?” Ba încă, fiindcă mă lăudase c-aș fi și mare aforistă, m-a pus să zic și un aforism scris de mine. Numai întrebări la care nu mă așteptam, dar tot mi-am scremut neuronii până mi-am amintit unul. Încheiem în aplauze, cu bucurie, simt că oamenii aceia, puțini, câți au fost, s-au bucurat, apoi primesc aprecierile sincere, venite din inimă.
O doamnă îmi spune: „Consider că n-am plecat astăzi degeaba de acasă. Mă bucur că am fost aici, ascultându-vă.” Lutierul, cum l-am numit, în fapt, artistul plastic care face portrete robot pentru secția de criminalistică (avea și o mini-expoziție, îl făcuse și pe domnul Dorel, care încă era moale, aștepta să se întărească, se se poată auto-transporta), lutierul îmi spune, lăsându-mă mască: „Sunteți așa de... și de... și de..., încât parcă Dumnezeu v-a modelat și v-a dat drumul pe aici”. Chestie pe care o mai spun și eu uneori despre alții (Ăsta parcă-i scăpat direct din mâna lui Dumnezeu), dar niciodată despre mine. Un domn Steriade, purtând cu sine eleganța vremurilor apuse (l-am ghicit scoborâtor dintr-o familie nobilă) îmi cere cartea, spunând că va scrie despre ea. La fel și Geo Călugăru, va scrie și va publica într-o revistă importantă. A! Cărțile s-au vândut în proporție de sută la sută, în număr de două, că atâtea erau la stand, de a trebuit să suplimentez cu rezerva personală din portbagaj, să mai rămână una pe raft, să fie, că poate va mai dori vreunul să rătăceasă prin ostrov.
Să-i dăm, așadar, cu concluzia: Precum doamna citată mai sus, nici eu nu consider că am plecat astăzi degeaba de acasă, ar fi meritat și numai pentru a-l vedea pe distinsul Vidrașcu vorbind ușilor și pereților, rafturilor și cărților, figurinelor din lut, ca și cum ar vorbi celui mai pretențios auditoriu din lume. Eu nu plec niciodată degeaba de acasă. Eu plec să evadez în această insulă a celor puțini care-și ridică mintea și inima deasupra lutului din care sunt alcătuiți. Mai poftiți pe Ostrov! Chiar dacă...
„Aici nu se vine, de-aici nu se pleacă,
aici e ostrovul acelora care
nu știu să piardă în iubire,
nu știu să iubească între ore fixe,
nici să cântărească jumătăți.
Și totuși pe ostrovu-acesta
masa se servește în frac,
cu floare la butonieră
printre lumânări aprinse,
ca și când în orice moment e posibil
să vină de nicăieri
oaspetele de seamă.”
(Din Ostrov 11)
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 07 noiembrie 2019
