Venise iarna și-n gara municipiului-reședință de județ, și nu venise cu mâna goală. Adusese de unde-neunde, de peste mări și țări, coronavirusul cela care băgase spaima în populație, în special în cea inactivă, care, va să zică, avea timp căcălău să stea, să se gândească, să asculte la TeVeuși să se molipsească. Cei care mai aveau cât de cât ceva de făcut, în țara aia în care, ce-i drept, nu prea mai era mare lucru de făcut, de-abia dacă mai era de furat ceva, câte-o ciozvârtă, câte-o șină de cale ferată, ori vreun baril de petrol, așadar, cei care mai aveau ori își făceau câte ceva de lucru n-aveau timp să se înspăimânte, nici să se informeze, ori să se lase dezinformați, contrainformați etc.
Ce-i drept, de vreo douăzeci de ani încoace, oamenii tot fuseseră amenințați cu tot felul de pericole iminente, ireversibile și mai ales ilariante (pentru cine avea cap și-l folosea și la altceva decât la uitatul în oglindă): ba un cutremur prezis de-un mâncător de materii en-gros, fix la ora 4 dimineața în nu știu care zi a cutărei luni din anul X (ce dezamăgire când l-au depistat pe impostor că umblă cu mâța-n sac și cutremurul la TV!), ba de un previzionat cu mare precizie sfârșit al lumii, tot așa, cu dată, oră și minut, ca să știe tot omul când să stea frumos la poză, să se mortalizeze cu Sfârșitu’ lumii, că doar o dată vine el în veața asta. Mai fuseseră și alte amenințări: ba americanii, ba rușii, ba comuniștii (iar!), ba Iliescu (permanent!), ba spuma mării, ba mama zmeilor, ba un țunami care începuse pe la alții, dar nu se știe când îi vine cheful să se prelingă încoace și spre noi, ba meteoritul, ba încălzirea globală, ba topirea ghețarilor, ba exploziile solare, ba sarea iodată, ba spargerea silicoanelor, ba a cardurilor bancare, și altele și altele, că nu le mai știe bietul om și nu le mai poate ține minte. Dar ca spaima asta de virus cu coroană parcă nu fusese niciuna.
Fiecare își luă, cum putu, toate măsurile de siguranță împotriva dihaniei care băga lumea în sperieți mai ceva decât OZN-urile cu tot cu marțieni la bord, unii aflaseră pentru prima dată că trebuie să-și spele mâinile după fiecare folosire, alții, mai catolici decât papa, își spălară și creierele, și ghetele, unii spălară putina în țările calde, auziseră ei că la temperaturi ridicate nu rezistă dihania aducătoare de neliniști. În fine, fiecare cum se pricepu. Oooo, dar măștile! Măștile, bre, alea de care depindea soarta întregii omeniri. Să-i fi văzut mascați pe stradă, mai ceva ca la carnaval! Da’ și-n casă, da’ și la serviciu, că nu mai avea nimeni idee cum arată oamenii cu gură și cu nas, așa cum i-a lăsat Dumnezeu.
Verginica Prozaica (Bă, nu te râde, că nu-i frumos! Așa o chema pe biata femeie.) stătea în colțul cel mai îndepărtat al gării, să nu care cumva să se lipească și de ea nenorocirea, că și așa avusese o viață de toată fala și de tot falusul, nu era cazul s-o mai aibă și de tot virusul. Când văzu trenul că se apropie, luă startul mai ceva decât la Olimpiadă, proba de viteză, alergă pe lângă el și ajunse sfârșită, în cele din urmă, să ocupe și ea un loc într-un compartiment, pe care, din nefericire, nu-l găsise gol complet, așa cum visase. Dar nici foarte plin, ca să fim corecți, mai avea doar un loc ocupat de un tataie cu fața numai râuri și brazde, care moțăia cuminte într-un colț, pesemne de oboseală, că omul nu moțăie de odihnit ce e. Hm! Ori te pomenești că o fi starea aia de somnolență prin care se manifestă coronavirusul, mama lor de chinezi, cu cine i-a făcut virusați pe lumea asta!
Prevăzătoare, Verginica se așeză în colțul cel mai îndepărtat de tataie, își puse încă trei măști la gură și la nas, peste cea deja existentă, își mai trase și o pereche de mănuși, apoi răsuflă oarecum ușurată, odată cu primul scârțâit al roților trenului ce se îndrepta înspre satul ei. Verginica n-ar fi plecat nici moartă din curtea ei pe niște vremuri de așa restriște, dar n-avusese încotro, trebuise să meargă să facă proviziile pentru următoarele cinci luni de zile, cât se preconiza că va dura posibila carantină în care oamenii vor fi băgați dacă nu vor vota cu cine trebuie. Ăăă, asta, dacă o să-i tăbare coronavirusul, că nu putuse și ăsta să mai aștepte, până treceau alegerile neanticipate, să poată vota tot omul, apoi să se retragă în carantină, să-i lase pe aleși să fure liniștiți. Să lucreze, cum ar veni. Ah, Doamne, și la ce cozi stătuse, și ce umilințe îndurase, ce coate în coaste, ce călcături de picioare, înghesuieli și jigniri, mai ceva ca pe vremea împușcatului, când se dădea pâinea pe cartelă, un sfert pe cap de vită furajată, ori când te duceai la coadă de la 4 dimineața și îți lăsai rând cu sacoșele, să apuci și tu un kil de lapte și, dacă erai norocos, să mai pui mâna pe două ouă.
Uf, ce vremuri!, rememora Verginica Prozaica, gata s-o dea în poezie și melancolie, dar, oricât de greu ar fi fost, parcă n-a fost ca acuma. Și nu mai murea nimeni, cu toate dudele și corcodușile mâncate direct de pe jos, peste care se ușuraseră câinii satului, nici nu se spăla lumea pe mâini ca acuma, că de unde atâta apă, iar săpun nu se găsea; care era mai ajuns, făcea săpun de casă, dar ăla era păstrat pentru zile mari.
Șirul cugetărilor sensibilo-filosofice îi fu întrerupt de o tuse măgărească, ocazie cu care Vergy își aminti de dușmanul de clasă, în persoana lui tataie, cum l-o fi chemând, cu tusea lui de rahat cu tot! Tataie tușise așa ca tot nesimțitul, fără mână la gură, fără batistă, cu toți stropii lui de salivă aruncați prin compartiment. La această viziune apocaliptică, Prozaicei Verginica îi veni să leșine cu toată ființa ei, dar se râzgândi de-abia în ultima clipă, când se văzu cu ochii minții într-un tablou și mai de spaimă, cu tataie aplecat asupra ei, trăgându-i palme și resuscitând-o cu respirație gură la gură și coronavirusul pândind dintre dinții lui mai mult lipsă. Feri, Doamne!
Cum tataie, purtătorul vinovat de coronavirus, dădea semne de trezire, Vergy îl admonestă să-i meargă gripa:
- Bre, matale nu știi să tușești în cot?!
- În ceee, păcatele mele?!, făcu acesta ochii mari și mai trase o tuse cu precipitații spre biata victimă sigură.
Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns, deodată, ca-n filmele de groază, se deschise ușa și apăru controlorul de bilete, alt nesimțit, fără mască la gură, fără mănuși în mâini și cu virus la purtător. Până aci îi fuse Verginicăi, căreia deja i se umpluse paharul de la tusea lui nea corona:
- Dumneavoastră de ce nu purtați mască? Și cum îndrăzniți să cereți biletele la control, când din atâtea mâini se poate propaga nenorocirea de virus...
Mai adăugă și alte vorbe de dojană, dar nu se mai auziră, fiind înecate în plânsul obidit, trimis în eter nițel cam forțat, printre lacrimi amare și sughițuri de sub mască. Controlorul, impasibil și sătul de lecții de dirigenție, îi răspunse în lehamite:
- Dacă nu dați biletul, vă asortez și niște cătușe la masca aia și la mănuși.
Ofticată și nerăcorită, Verginica scoase o pensetă din buzunar, îi desfășură tifonul în care era înfășurată și cu ea apucă biletul din buzunarul celălalt, și astfel îl întinse controlorului. Acesta îl luă repezit, îl tăvăli din greșeală nițel pe jos, îl compostă, apoi îl înfipse la loc în penseta salvatoare.
Scăpată de insensibilul controlor, fiindcă nu prea-i mersese cu acesta, se ocupă în continuare de tataie, acesta părând mai vulnerabil, măcar și pentru vârsta sa înaintată.
- Să nu-mi spui – zise înțepată – că matale nu ți-e frică de coronavirus!
- De cine să-mi fie frică?
- De coro-na-virus! N-ai auzit la televizor?
- Eu nu știu, tată, cine-i ăsta, iar la televizor n-am timp să mă uit, că altfel rămâne pămânu’ pârloagă, da’ oricine-ar fi, să-i spui că pe mine, după ce-am trecut prin război, nu mă mai sperie nimeni și nimic. M-au mâncat păduchii, am băut apă stătută din urmele copitelor, am văzut oameni cu mațele scoase, am stat în fața tunurilor rusești, ce crezi tu și corozivusu-ăsta al tău că mă mai poate speria? Și de ce mi-ar fi frică? Ce-mi face ăsta, cum îi zici, mă mănâncă?
- Păi nu te mănâncă, dar te omoară!
- Hă, hă!, râse tataie cu o vitalitate neașteptată, dacă l-ai fi judecat după vârstă și după moțăiala de mai-nainte. Hă, hă! Asta-i bună de tot. La vârsta mea, e cel mai bun lucru care mi s-ar putea întâmpla. Că doar n-oi trăi cât cioara și n-oi împărăți pământul.
- Dar câți ani ai, tataie?
- Nouășopt împliniți, am pornit pă nouăjnouă.
- Îți convine! Da' vreau și eu s-ajung la anii ăia, așa că dă-te mai încolo și închide focarul de infecție, pune cotul la gură când tușești și, în general, nu te atinge de nimic pe care aș putea să-l ating și eu. Ai înțeles?
Înțelesese. Se retrase cu lehamite și se făcu și mai mic în colțul lui, privind cu milă la femeia din fața sa, gândind că, dacă așa leșinoase ar fi fost și femeile din vremea lui, s-ar fi ales praful de tot și de toate, degeaba ar fi câștigat ei războiul cu arma-n mână, dacă ele, acasă, ar fi dat ochii peste cap la cea mai mică sperietură.
Trenul opri în haltă, staționă un minut, cât să coboare Verginica, apoi se tot duse, ducându-l și pe tataie, cu tot cu virușii lui. Ar fi trebuit să coboare și el tot acolo, dar se gândi să n-o sperie și mai tare pe femeia cu care călătorise, o să coboare în gara vecină și se va întoarce acasă pe jos. A venit el pe jos de la Stalingrad... așa că cinci kilometri erau floare la ureche, chiar și la vârsta asta înaintată.
Ajunsă acasă, unde, în sfârșit scăpase de stresul călătoriei cu multiplele sale pericole pândind la tot colțul, pe Verginica o aștepta o surpriză de zile mari. Fiul ei tocmai se întorsese din Italia, unde era la muncă, dar nu venise nici el cu mâna goală: îi adusese și o mândrețe de chinezoaică, brunetă și minionă, pe post de noră. Acesta ar fi trebuit să fie un final fericit, dar, cum era de așteptat, pe biata Vergy a curentat-o pericolul coronavirusului lovind năpraznic din cap până-n picioare, din Italia, din China și din toate părțile, apoi deodată dădu ochii peste cap și leșină, iar autorul nu mai avu răbdare să tragă cu ochiul pe fereastră, să vadă ce se-ntâmplă.
Și-a încălecat pe-o șa și v-a spus povestea-așa. Iar la nas și-a pus o mască, de Covid să se ferească.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 26 februarie 2020
