Așa o chema pe epava din larg
eșuată cu intenție, salvată și reeșuată,
dar noi eram prea tineri să știm,
nu prea știam nici ce-i aceea Evanghelie,
nici ce-i epava...
de eșuări mai auzisem,
dar cuvintele nu ne speriau,
atât eram de ignoranți, poate chiar fericiți!
Voi, curajoși, vă avântați înot către navă,
tineri exploratori atrași de misterul unei epave bătrâne,
eu, la țărm, culegeam cochilii de melci uriași,
le puneam la ureche și ascultam vuietul mării.
Atunci mi se părea că semăn cu Titi, băiatul invalid
care stătea și el, tremurând, lângă poarta de fotbal,
uitându-se la jocul altora;
ce fericire când rata câte unul
și-i trimitea mingea-n față!
Măcar așa făcea și el parte din joc.
Mergeam de-a lungul apei, după melcii mei,
când îmi atingea câte un val piciorul
eram precum Titi când îl izbea mingea-n față,
fericită, mi se părea că sunt și eu acolo, cu voi,
în drumul spre „Evanghelia”.
Apoi, când vă întorceați, ce mai povești!
Le trăiam, eram și eu în poveste, dar nu era a mea,
doar a voastră.
În siguranța mea de pe mal, invidiam curajul
care vă făcea să păreți mai înalți decât „Evanghelia”
(Ce nume predestinat! Și azi unii vor să eșueze Evanghelia lui Hristos
precum odinioară Onassis propria-i navă).
Îmi detestam fricile (mai ales pe aceea de apă),
necredința, lipsa curajului,
îmi rumegam micile victorii –
atingerea întâmplătoare a valului,
vuietul mării din cochilia uriașă...
Nu auzisem de mersul pe ape,
pentru mine Evanghelia nu se deschisese încă
la pagina aceea.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 19 iunie 2020
(În revista culturală „Leviathan”, nr. 3/ 2020)
