Poveste din pandemie - 3
Ora 7. Mă trezesc dintr-un coșmar în care eram într-o cușcă, plimbat pe străzi și lumea arunca în mine cu pietre. Mi se reproșa că eu sunt liliacul din Wuhan care a pornit pandemia. Eu încercam să le spun că sunt om, dar nu prea-mi reușea, să-i conving că nici măcar nu știu unde se află Wuhan-ul pe hartă, dar asta-mi reușea și mai puțin. Toți ziceau că eu sunt vinovatul pentru lockdownși, dacă eu i-am închis pe ei în casă, merit să stau în cușcă.
Ora 7:05. M-am culcat la loc, să-mi continui visul, că trebuia să fac cumva să ies din cușca aia. M-am mai trezit pe la zece jumate, zgâlțâit de nevastă-mea: „Trezește-te, nenorocitule, lumea moare de Covid și tu dormi ca insensibilul!” „Dar ce treabă are asta cu mine, dragă, cum aș putea eu să-i fac să nu mai moară?” – am încercat, fără succes, s-o înduplec. Că aș putea, zice, măcar să mă prefac că-mi pasă, în semn de solidaritate, nu să sforăi ca o mașină tunată. „Tunată ești tu”, i-am zis, ceea ce a avut un efect de vază zburată spre capul meu, noroc că nu m-a nimerit. Nu știu ce are astăzi toată lumea cu mine, de mi-au transformat capul în țintă. Am încercat să-i spun despre coșmarul meu de azi noapte, dar ea mi-a amintit de coșmarul pe care-l trăiește de douăzeci de ani, alături de mine. Alături, așa mi-a spus, nu împreună. Mă rog, fiecare cu coșmarul lui. Eu, cel puțin, n-am omorât-o cu pietre. Că, până la urmă, în visul meu, mie așa mi se întâmplase. La mine n-a ținut figura ca la prostituata biblică, degeaba le-am răcnit cât am putut de tare: „Cine-i fără de păcat să ridice primul piatra!” cum știam că făcuse, atunci, Iisus. Nici nu m-au băgat în seamă. Pesemne asta o fi diferența dintre mine și Iisus. În rest, și eu sunt om de treabă și chiar că n-am pornit eu rahatul ăsta de pandemie. Și, după ce că mă omorâseră cu pietre, mi-au scris pe certificatul de deces c-am murit de Covid, ca să se disculpe ei.
Ora 11:00. Mă duc să-mi fac o cafea. Cafea nu mai e, că, dacă stăm acasă toată familia, și bem toți, inclusiv ăi bătrâni... Nevastă-mea a opinat: „Cafeaua din borcanul nostru se termină mai repede decât te termini tu în patul nostru.” Dar eu nu-ș’ ce-a vrut să zică.
Ora 11.10. Am fost desemnat de familie să mă duc să cumpăr cafea și, dacă tot mă duc, să iau și câinele să-l scot la plimbare. Dar eu am căpătat o fobie că mi-e să nu mă prindă ăia să mă bage în cușcă, cum au făcut azi-noapte. Dar casnicii mei mi-au zis că, dacă nu mă duc după cafea și alte multe cumpărături (s-avem, să fie), din coșmar am scăpat cum, necum, dar de mâna lor nu mai scap. Mă conformez, îmi pun botnița, câinelui, masca, ba nu, invers, și ieșim. În scara blocului, ne întâlnim cu un vecin, altădată volubil și cu chef de taclale, dar acum, când m-a văzut, s-a lipid de zid, să nu cumva să-i dau boleșniță și s-a uitat chiorâș la mine, de zici că aflase și ăsta că eu am pornit molima. La magazin, intrăm doar câte doi, restul stăm afară, la coadă, ca pe vremea împușcatului, doar că nici măcar nu ne putem bucura de încăierările de altădată, că acum avem fiecare pătrățica lui desenată. Mă vizitează gânduri de invidie la adresa câinelui: cușcă nu, pătrățică nu, se poate plimba de câte ori vrea mușchiu’ lui, fără declarație, ăsta-i mai fericit și mai liber decât mine. Bașca, nu-l acuză nimeni că-i liliac.
Ora 12:30. Mă întorc acasă, în huiduielile alor mei, că de ce-am stat atâta pentru-un amărât de borcan de cafea. Degeaba le explic eu că mai mult a durat așteptatul, dezinfectatul (pe mâini, pe cărucior, pe picioare), luatul temperaturii, respirația prin mască.
Ora 13. Am reușit să-mi fac cafeaua. Ar trebui să lucrez ceva de acasă, că așa a zis soacră-mea, că toată lumea mai face câte ceva să câștige un ban, că ce dacă-i pandemie, iaca na, acuma se poartă lucratul de acasă, dar când ești un leneș ca mine, normal c-or să te dea ăia afară de la slujbă. Dar eu sunt gropar și nu știu cum să-i bag în cap că săpatul gropii încă nu s-a inventat on-line. Dar îi promit că dacă s-o inventa, prima dată am să i-o sap pe a ei. Azvârle cu-n papuc după mine și-i amintește fiică-sii a mia oară că ea i-a spus că groparii n-au niciun viitor, dar n-a ascultat-o când i-a zis că mai bine-și lua un jucător la bursă.
Ora 14. Îndrăznesc să-i cer neveste-mii ceva de mâncare, dar sub influența mă-sii, îmi aruncă o privire ucigătoare, de-mi vine să zic c-aș prefera să se uite covidu’ la mine mai degrabă decât ea. O să-mi fac singur niște cartofi. După ce o să-i dezinfectez cu clor.
Orele 14:30-23:30. Mă mut de pe scaun pe fotoliu, de pe pat pe balcon, mă uit pe fereastră și o ascult pe zgirpțuroaica aia de babă cum comentează știrile de la televizor, cum ne dă timpul probabil (chiar dacă ea n-are nevoie de el, că nu iese afară, dar știm când plouă dacă o dor genunchii sau dacă o mănâncă în urechi), horoscopul, cum face statistica infectaților cu SarsCov2 și alte previziuni sumbre, ca o cobe care se respectă.
Ora 23:30. Încerc să adorm. În cele din urmă reușesc. În vis, mă vizitează liliacul din Wuhan, care rânjește la mine cu toți dinții și-mi azvârle în batjocură: „Ce, mă, te crezi Kafka?! Tu poți să te crezi și Napoleon, dar să știi că eu nu sunt gândac. Hai sictir!”
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 16 octombrie 2020