Vaporul se înclina când într-o parte, când în cealaltă, de parcă nu s-ar fi hotărât pe care parte să pice. Echipajul de-abia făcea față să-l țină pe linia de plutire, nu mai văzuseră așa furtună pe Dunăre de când se știau. Reușiră cu chiu, cu vai, să-l aducă la mal, în dreptul localității Ostrov, iar Căpitanul spuse pasagerilor să-și caute un loc unde să rămână în sat, căci, după cum se anunța vremea, nu erau șanse de plecare curând din locul acela.
Afară era iarnă grea, zăpada acoperise totul în câteva ore, îmbrăcând în alb Ostrovul, de parcă l-ar fi pregătit de nuntă. Unii dintre pasageri nu voiră cu niciun chip să părăsească nava, încă sperând în vreo minune care să determine reluarea navigării. Căpitanul le spusese că e pe riscul lor. Unde se vor încălzi, ce vor mânca, îi privește. Cei mai mulți însă încercară să răzbească prin urgia de-afară, formându-se grupuri-grupulețe, căutând cu speranță pe la casele oamenilor, cu nădejdea că vor vedea o luminiță cât de firavă.
Grupul celor patru se formase aleatoriu, după cum se nimeriseră unii lângă alții în buluceala de la debarcader. Erau, de fapt, două perechi, Lidia și Richard, Emilian și Valeria. Valeria făcuse liceul acolo, stătuse în gazdă la Domnișoara Cleopatra și, cu toate că trecuseră ani mulți, încă-și mai amintea locul, care nu era nici foarte departe. Desigur, mai rămânea și să-l găsească, în condițiile date, dar nu era altă soluție, așa că purceseră la drum, după ce îi agățară și pe ceilalți doi. Femeie practică, Valeria gândea că e mai bine să fie mai mulți, că întotdeauna doi bărbați sunt mai buni decât unul, că nu se știe ce probleme ar fi întâmpinat pe drum. Nici prea mulți nu era bine să fie, casa nu era chiar atât de mare, și cine știe cât ar fi fost nevoie să rămână acolo. Tot ce spera era ca Domnișoara încă să mai trăiască (s-o fi apropiat dacă nu cumva o fi și depășit optzeci de ani), să le deschidă și să-i primească.
Inima îi bătea foarte tare, nu mai fusese la Ostrov de la terminarea liceului. Câte amintiri, câte speranțe, cât elan al tinereții ei irosite! Să mai fi fost acum elevă, să mai fi luat-o de la capăt, oare ar fi schimbat ceva, ar fi știut să-și joace altfel șansele, să-și îmblânzească tinerețea, să facă astfel încât regretele să nu-i mai umbrească existența banală? Cine știe? Nimeni nu știe dacă, având dreptul la o a doua șansă, de data asta ar fi mai deștept, mai cu capul pe umeri, mai inspirat.
În sfârșit, i se păru că au intrat pe aleea dintre vii, în capătul căreia ar fi trebuit să fie casa. Nu se zărea nicio lumină pe nicăieri, nu doar pentru că era târziu în noapte, dar și pentru că, din pricina furtunii, se luase curentul. Până la urmă, instinctul Valeriei a funcționat și au ajuns, mai mult pe bâjbâite, în ușa casei.
- Aici, aici ar trebui să fie. Haideți că mai avem puțin! Casa dintre vii, am înțeles că a devenit han..., își exprimase Valeria bucuria, atât cât putu, cu vântul suflând din toate părțile.
Cealaltă, despre care ulterior avea să afle că o cheamă Lidia, replicase cu un soi de enervare în glas, dar cu o voce care ar fi atras atenția chiar și celui mai afon dintre oameni:
- Dacă mai ține mult drumul ăsta prin viscol, o să fie casa dintre morți. Ah, Richard, ține-mă bine, că abia mai pot merge!
Bătură destul de mult și de hotărât în ușa ce refuzase o vreme să se deschidă.
- Domnișoara Cleopatra, domnișoară! Sunt eu, Valeria, mă mai țineți minte? Domnișoară, domnișoară, deschideți!
- Care ești? - se auzi în cele din urmă o voce masculină de dincolo de ușă.
Malacu, numai el poate fi, își zise Valeria și insistă să se convingă și să convingă:
- Ah, Malacu! Mă mai știi? Sunt Valeria, am stat în gazdă la domnișoara... acum... acum mai mulți ani.
- Domnișoara a avut mulți în gazdă. Eu de unde să-i știu pe toți?! Și ce vrei, pe o vreme ca asta?, răspunse plictisit, prin ușa crăpată de-o palmă.
- Nu închide! Suntem patru persoane, două familii, vaporul nostru a eșuat aici, la mal de Ostrov, câțiva au rămas pe vas, alții s-au adăpostit pe unde-au putut. Eu mi-am adus aminte de locul ăsta în care am stat în anii de liceu și-am zis să venim aici. E un viscol de nedescris. Dă-te la o parte, să intrăm!
Malacu, moțăind, căscând, deschise ușa, le făcu semn, iar cei patru intrară, apoi au fost conduși în salonul de primire, cu mobilier vintage, de o eleganță a vremurilor apuse, care dădea senzația de aruncare în timp. Fotolii, canapele, șezlonguri, măsuțe de cafea, un pian, icoane, picturi, vaze, un gramofon.
Parcă nimic nu s-a schimbat de atunci, rememoră Valeria. De n-ar fi trecut nici anii peste noi! De n-ar fi lăsat atâtea urme!
Toți se scutură, tropăie, încearcă să se încălzească pe lângă sobă, apoi își găsesc câte un loc. Domnișoara Cleopatra, trezită de zgomote, apare și ea, într-un halat de casă elegant, toată numai mătăsuri, maiestuoasă, în ciuda vârstei înaintate. Li se adresează, după ce îi învăluie într-o privire scurtă, la grămadă pe toți:
- Oricine-ați fi, sunteți bineveniți! În casa asta, oamenii sunt mai rari decât trenurile. Apoi, către Malacu: Du-te și fă-le câte un ceai, ce stai și moțăi!?
Malacu pleacă, vădit deranjat. Cleopatra începe să-și studieze oaspeții mai de aproape, trecând prin dreptul fiecăruia, făcând gesturi de apropiere. Trece pe rând, începând cu Lidia, continuând cu Richard și Emilian (după analiza fiecăruia scoate câte un „Îhm” pe tonalități diferite), apoi se oprește la Valeria, zăbovind mai mult asupra ei. Aceasta are tendința de a se ridica, un reflex școlar păstrat în cine știe ce ungher al minții, dar Cleopatra o apasă pe umăr să se așeze la loc.
- Mdaaa, parcă te știu de undeva. Dar, și dacă te-am mai văzut, a fost demult și a fost degeaba.
Emoționată și mândră, Valeria îi răspunde:
- V-am fost elevă, domnișoară...
- Tot Ostrovul mi-a fost elev. Pe timpul când am predat la liceu, eram singura profesoară de română. Apoi, cu un aer șugubăț: Singura și cea mai bună!
- Așa este! - se trezește Valeria, naivă, neprinzând ironia.
Cleopatra o apostrofează ironic, privind-o de sus:
- Simțeam nevoia unei confirmări! Taci și spune-mi dacă tu ai fost dintre elevii cei buni sau dintre cei slabi!
- Dintre cei mai buni, domnișoară!
- Imposibil! În toată cariera, nu i-am ținut minte decât pe cei foarte buni sau pe cei foarte proști sau obraznici. Mediocritatea nu m-a interesat. Tu... trebuie să fi fost din marea masă. Pe fete le mai țineam minte după frumusețe. N-a fost cazul tău, se pare!
Cu o umbră de mâhnire, bine reținută și un glas aproape pierdut, fosta elevă dă drumul unei platitudini, ridicând exigentei profesoare mingea la fileu:
- Oamenii se schimbă, domnișoara profesoară...
- Ah, ce platitudine! Să nu mai spui nimănui că ți-am fost profesoară de română! Lasă, nu te-ntrista! De altfel, uite că a venit ceaiul. Serviți, serviți, vă rog!
Malacu trece pe la fiecare și îl servește. O vreme se aud lingurițele agitându-se-n căni. Zgomotele vijeliei se făceau din ce în ce mai auzite, fiecare părea că se retrăsese în gândurile lui, privind în adâncul ceștii de ceai, de parcă ar fi căutat acolo răspunsurile. Răspunsuri mari, răspunsuri mici, după cum erau și întrebările. Tot gazda sparse tăcerea, în cele din urmă, adresându-i un ordin lui Malacu, pe acel ton malițios pe care îl folosea atunci când vorbea cu el:
- Acestor oameni le e frig. Mai pune două lemne pe foc și adu-le câte-o pătură!
- Lemne nu mai avem tăiate, iar păturile sunt înghețate bocnă pe sârmă, că taman ieri m-ați pus să le spăl.
- Ți-am spus de atâtea ori să nu-mi mai argumentezi! Fă bine și gândește cu mintea ta și n-ai decât să cauți soluții!
- Domnișoară, și eu v-am zis că nu gândesc, v-am zis de la început. Adică nu dumneavoastră, la fratele dumneavoastră, răposatul ofițer, pe unde-o mai fi, da’ el a zis că lui nu-i trebuie gânditor, ci ordonanță, să execute ce i se spune, să trăiți!
- „Fratelui dumneavoastră”, Malaqu, îi franțuzi numele mai în batjocură, mai în serios doamna profesoară. „Fratelui dumneavoastră”, nu „la fratele dumneavoastră”! Ți-am mai spus că, de când a răposat sărmanul meu frate, bietul domn ofițer, tu nu mai ești ordonanță, și cât ești în slujba mea va trebui să înveți să vorbești corect și chiar ai voie să gândești, dacă nu cer prea mult...
- Cereți! Cereți prea mult! Ce tot atâta mă puneți să gândesc și să învăț franțuzește, n-ajunge că sparg lemnele? Credeți că alea se sparg cu vorbe? Mușchi, uite colea!
- Dispari!
- Am înțeles, să trăiți!
Malacu rămăsese cu reflexul acestui „să trăiți!” din vremea răposatului ofițer.
Dă să plece, apoi, întorcându-se:
- Să dispar sau să mai pun un lemn pe foc?
- Păi nu ziceai că nu mai avem lemne tăiate?
- E, ziceam și eu, așa... să vă necăjesc.
Învinsă, Cleopatra dădu ochii peste cap:
- Cum te-o fi răbdat colonelul fără să te împuște?! Stai! Dacă tot te-ai întors, pune niște muzică! Ce spuneți?, cere acordul celorlalți, care dau din cap, neconvinși.
- N-avem curent, domnișoară! S-a terminat și ăsta odată cu lemnele.
- Și eu care credeam că stăm la lumânare fiindcă e mai romantic...
- Mai romantic și mai fum!, mai zise Malacu mormăind.
Nu se supăra niciodată pe Malacu, oricât de tare ar fi enervat-o. Iar acesta se pare că știa, câtă vreme își permitea să comenteze pe ici, pe colo. Era amintitrea ei vie de la fratele pe care îl iubise atât de mult. Fratele ei mai mic, pe care îl crescuse aproape ca o mamă, pe care Dumnezeu i-l luase, îndurerând-o peste măsură. Nu, Cleopatra n-avea copii. Copilul ei fusese Felix, colonelul. E drept, i-l lăsase pe Vladimir, un copil născut târziu, dintr-o iubire la fel de târzie. Îl luase pe lângă ea, după ce, cu greu, o convinsese pe mama acestuia. Dar nu știa cum se face că tot Malacu îi amintea mai mult de Felix, decât Vladimir, care era sânge din sângele lui. Malacu, poreclit astfel pentru urieșismul lui, era martorul tăcut al tinereții lor, căci da, fusese și ea tânără, oricât de greu ți-ar veni să crezi, oricât de greu i-ar veni ei însăși să creadă când vede oglinda. Și nu fusese doar tânără, ba încă și frumoasă din cale-afară, o frumusețe blondă cu ochi albastru deschis, cu figura ingenuă a marilor nevinovate, una dintre acele femei pentru care bărbații ar da orice să le aparțină. Ar da, numai că nu dau. Sau nu știu cum se face că, până la urmă, ceva se întâmplă, cum i se întâmplase și ei. Eh, rosturile vieții, își zicea, fără să zăbovească prea mult asupra tuturor înțelesurilor. Oricum, fusese demult. Atât de demult, de parcă nici nu fusese. I se învârteau în cap acordurile acelei muzici pe care dansase cu tânărul și frumosul locotenent pe care i-l prezentase Felix, atunci, la balul în care îmbrăcase rochia roșie, singurul semn al trecerii graniței unei decențe aproape exagerate care o caracteriza. Gândurile și amintirile îi fuseră întrerupte de Emilian. Parcă și ăsta zicea ceva tot de muzică. A, da, că doar de asta îi spusese și lui Malacu, înainte să bombăne că nu e curent.
- Lăsați că punem pe telefon, caut eu pe youtube..., încercase Emilian spargerea gheții.
Valeria, care îi cenzura toate faptele, se arătă îngrijorată:
- Mai bine economisim bateria, cine știe cât o să țină lipsa asta de curent! Am citit mai devreme pe net că viscolul va dura 5-6 zile.
- O, ce veste minunată!, îngână Cleopatra, teatral. Înseamnă că veți fi oaspeții mei o săptămână. O săptămână în care îmi veți mânca mâncarea, îmi veți consuma toate lemnele...
Richard, care înțelegea românește, deși englez, mormăi și el:
- We are sorry...
- Ăsta cine mai e, de mă înjură în casa mea?
Îi răspunse, amuzată, Lidia:
- Este englez, dirijorul operei londoneze, se numește Richard Robinson, și totodată soțul meu.
- Și tu cine ești?
- Chiar așa... vă rugăm să ne scuzați, nu ne-am prezentat!
- Lasă, mai întâi muzica! Spui că domnul e dirijor?
- Da, și eu sunt mezzosoprană, tot la Covent Garden.
- Ei, păi atunci n-ar fi mai rentabil să vă punem pe voi să cântați? Nu vă trebuie curent...
- Dar noi trebuie să mănânce și să bea!, interveni Richard, înțelegând ironia Cleopatrei.
- Păi atunci - se răzgândi aceasta - e mai rentabil gramofonul. Hai, Malacu, nu te mai codi, caută un disc și pune muzica! De când suntem noi, la Hanul dintre vii, dependenți de curentul electric?
- Ce placă să pun?
- Păi, ia, citește-ne!
Malacu face eforturi vizibile, vizibile pe fruntea lui încrețită a chin, să descifreze indescifrabilul:
- Vi-va... lidl.
- Vivaldi, Malaque! Vivaldi! Oh, nici atât nu te-a învățat colonelul!
Malacu, ofuscat, în apărarea onoarei militare, îi răspunde, trântind placa de gramofon:
- Lăsați, domnișoară, că m-a învățat destule, fie-i țărâna cum i-o fi!
- De pildă?
- De pildă, cum se socotesc mâinile la poker!
- Păi da!, făcu în lehamite Cleopatra un gest din mână. Hai, ce ne pui de Vivaldi?
- Iarna.
- Mnu! Prea e redundant, iarnă afară, iarnă în casă...
- Atunci primăvara!
- Nu, nici aia! Că prea e în opoziție!
- În opoziție e guvernu', domnișoară!
- Caută altceva. Alt compozitor.
Malacu, silabisind, speră s-o înduplece cumva:
- S-C-H- sch – u-b-r—bret!
- Schubert! Pune Serenada și scutește-ne de prezența ta!
Muzica învăluie atmosfera în surdină. Cleopatra privește roată la cei patru, apoi, cu somnul fugit de tot, are chef de ascultat confesiuni:
- Vă ascult, dragii mei!
Și, pentru o clipă, se revăzu la catedră, tânără, zâmbitoare, iubindu-și profesia, așteptând de la fiecare zi un miracol. Literatura însăși era un miracol. Atunci când le vorbea elevilor despre ea, despre scriitori, despre opera acestora, încercând să le descifreze sensuri ascunse sau poate doar imaginate de ea ca fiind ascunse, ochii îi străluceau, inima îi bătea mai repede, o cuprindea acea stare febrilă care nu mai era oprită decât de sunetul clopoțelului, prea devreme, întotdeauna prea devreme. Niciodată nu-i ajungeau cele cincizeci de minute pentru tot cât avea de spus. Își reveni repede, căutând cu privirea către Lidia.
- Sunt Liddy Robinson, mezzosoprană, artistă a teatrului de operă londonez. Am locuit în România până după terminarea facultății, după care am avut o audiție și am rămas acolo... Desigur, cânt și pe alte scene.
- Desigur, am auzit de numele dumneavoastră, ca melomani care se respectă ce suntem. Pot să-ți spun „tu”? De altfel, vă rog pe toți să-mi ziceți pe nume – Cleopatra – titlul de „domnișoară” nu e tocmai o mândrie pentru mine la vârsta asta.
În acest timp, Emilian are o revelație, își dă seama că o știe pe Lidia și se apropie, însoțit de lumânare, s-o vadă mai bine. Desigur, e chiar ea, micuța Lidia, vecina lui din vremuri apuse, copila căreia i-a descifrat tainele muzicii, pe vremea când nu trecuse de poarta bunicilor ei decât pentru a merge la școală și, uneori, pe stradă, la joacă. Cu glasul gâtuit de emoție, i se adresă:
- Lidia! Tu? Sunt Emilian, fostul tău vecin, mă mai cunoști? Ah, cât am visat la această revedere, ce bucurie să te aflu după atâta timp!
Privindu-l atent, Lidia înțelese și ea cine este cel luminat de flacăra lumânării și o adâncă emoție o cuprinse, doar că nu fu în stare să rostească mai mult decât o aiureală, chiar o mică răutate:
- Cum ne mai pocește timpul! Cred că nu te-aș fi recunoscut decât după voce. Emilian!
Se îmbrățișară. Și în îmbrățișarea lor, era mai mult decât puteau spune, mai mult decât se poate spune în general în cuvinte. Pentru fiecare dintre ei era ca atunci când, pe neașteptate, ți-ai regăsit copilăria. Dar niciodată emoția nu e mai puternică decât atunci când copilăria îți este readusă de un prieten drag de demult. Aproape simultan, se întorc spre Richard și Valeria.
- El este Emilian!
- Ți-am spus de Lidia! Ea este prietena mea din copilărie, visul meu de tinerețe rămas numai vis...
- El este cel căruia îi datorez cariera mea muzicală...
- Exagerezi!, o corectă Emilian, cu modestia care-l caracterizase dintotdeauna.
- Nu, nu!, replică aceasta. Tu m-ai îndreptat către muzică, mi-ai fost profesor, m-ai învățat totul, apoi ai mers cu mine la admitere la liceu. Până să-mi deschizi tu ochii asupra muzicii, maxima mea aspirație era să devin croitorească. Vă imaginați?!
Așa era. Lidia nu exagerase deloc. Nu avusese aspirații, nu avusese pe nimeni în preajmă care să-i insufle vreun gând de a-și depăși condiția umilă. Asta, până când apăruse Emilian, profesorul de muzică, al ei și al altor copii. El văzuse în ea talentul, scânteia, o învățase, o dusese la înscrierea de la liceu, îi insuflase principii. Cu alte cuvinte, îi arătase calea. Restul a depins de ea și de felul cum a știut să-și folosească șansele.
La aceste dovezi de efuziune, Richard rămâne impasibil, urmărind personajele absent, iar Valeria este vădit deranjată, întristată; însă, ca nevastă docilă, nu-și permite niciun fel de reacție.
Cleopatra intervine în felu-i caracteristic:
- Acum, dacă tot ne-ați făcut martorii acestei revederi emoționante, lămuriți-ne și pe noi! Mai exact, pe mine, că văd că ceilalți doi sunt destul de lămuriți, mai zise, adăugând subînțeles vorbelor sale.
Lidia și Emilian dau să vorbească amândoi odată, dar în cele din urmă se hotărăsc să vorbească pe rând. Începe Lidia:
- E o poveste un pic mai lungă.
- Ți se pare că am avea ceva de făcut? Afară de faptul că nu vreți să dormiți. Oricum, veți sta aici o vreme, navigarea nu se va relua curând.
Valeria își exprimă îngrijorarea:
- Cam cât credeți?
- Păi, știu și eu? Cel puțin o săptămână! Viscolul se anunță năprasnic și de durată.
Lidia nu-și poate crede urechilor, nici prin cap nu i-ar fi trecut că viața ei atât de plină va fi întreruptă pentru atâta vreme:
- O săptămână! Ah, fără curent, fără încălzire electrică, fără comunicații cu lumea. Un coșmar! Voi pierde contracte. Richard, trebuie făcut ceva!
Cleopatra, zâmbind, privește cu ironie toată această lamentare, ironie pe care nu și-o reprimă nici în cuvinte:
- Domnul e și marinar, nu doar dirijor? Ce ar putea face?! Și ce-i atât de groaznic în ceea ce ni se întâmplă? În ce palate ai crescut, domniță? Să-ți auzim povestea!
Lidia roșește, continuându-și povestea:
- De fapt, am crescut la țară. Eram foarte săraci, eu fiind cea mai mare dintre cei nouă frați. Și locuiam la bunicii mei, vecini cu părinții lui Emilian. Așa ne-am cunoscut. El era mai mare cu câțiva ani, deja licean, când a observat că am talent pentru muzică și a încercat să-mi insufle dragostea față de ea. Nu știam absolut nimic, nimic... (Către Emilian): Vai, acum îmi dau seama că nu ți-am mulțumit niciodată...
- Cu plăcere! Lasă... Ce mulțumire mai mare aș putea avea decât că ai ajuns atât de departe?
- Să știi că nu există concert în care să cânt și să nu mă încurajez înainte de a intra în scenă cu vorbele pe care mi le-ai spus demult: „Poți, Lidia, poți! Ești făcută pentru muzică. Ba nu, cred că muzica s-a inventat anume pentru tine.”
Valeria devine țâfnoasă, ofuscată:
- Ei, să nu exagerăm!
Nu putea s-o înghită pe această Lidia. Și nu din pricina geloziei. Ce fusese între ea și Emilian fusese demult și oricum a fost doar o iubire copilărească și platonică. Dar Lidia era întruchiparea a tot ce-și dorise Valeria să fie și nu reușise. Și ea avusese visuri, dorise să ajungă actriță, să fie adulată, să aibă un bărbat puternic... Ce obținuse, în schimb? Eșuase lamentabil, așa credea, într-un sat, educatoare a unor copii mucoși, pe care de multe ori nu reușea să-i învețe o poezie.
Lidia, întorcându-se către Valeria ca și cum ar observa-o prima dată, i se adresă lui Emilian:
- Chiar așa, nu mi-ai prezentat-o pe doamna. Soția ta, presupun...
Acesta răspunse, ușor încurcat:
- Mda, ea e Valeria, soția mea.
Se așternuse o tăcere stânjenitoare. Lidia întinse mâna către Valeria, dar aceasta se facu că nu observă. Apoi, privind cu reproș către Emilian, apăsând cuvintele, răbufni:
- „Soția mea” și atât. Despre mine nu are ce să mai spună, nu găsește tot atât de multe cuvinte de laudă. Și, până la urmă, ce ar putea să spună? „Soția mea, care mi-a născut și crescut doi copii, soția mea care mă așteaptă în fiecare seară cu mâncarea pe masă, soția mea care mă spală, mă calcă, mă cârpește...!!”
Cleopatra, fără milă, pune și ea sare pe rană:
- Soția mea atât de insipidă, încât nici fosta ei profesoară n-a recunoscut-o!
- Exact!, adăugă Valeria, gata să izbucnească în plâns.
Lidia i se adresă cu duioșie:
- Doamnă, vă rog să nu fiți supărată! Să nu credeți... să nu crezi, Valeria, eram copii...
Valeria, parcă reîntoarsă cu picioarele pe pământ, cu teama că și-a dezvăluit sentimentele, se grăbi să dreagă busuiocul:
- Știu, știu, nu e vorba despre asta!
- O iubire curată și frumoasă, în care nu încăpea nimic murdar, nimic strident. O iubire cu atât mai intensă cu cât n-a fost niciodată mărturisită. Precum mireasma unei flori pe care de-abia ai simțit-o ca o adiere și a și trecut. Așa a fost relația mea de prietenie cu Emilian.
- A trecut, dar numai aparent, lucrurile profunde și adevărate nu trec.
Asta fusese concluzia lui Emilian, care, de când dăduse cu ochii de Lidia și o recunoscuse, parcă își ieșise din sine, nemaiținând cont de conveniențe, de posibila ofensă a Valeriei ori cine mai știe de ce.
Malacu intrând, cu un braț de lemne, scuturându-se de zăpadă, vorbește neîntrebat, cum făcea adeseori, de data aceasta pe un ton de piază rea:
- E urgie, do’nșoară! Cabluri căzute, stâlpi de telegraf aplecați, Dunărea amenință să se umfle peste noi... nici un câine nu l-ai ține afară. Doar eu, amărâtu’ de mine, trebuie să tai lemne, să se încălzească boierii.
- Încetează cu bombăneala și întreabă-te ce-ar spune domnul colonel, dacă te-ar auzi?!, îi închise gura stăpână-sa.
Malacu, deodată înmuiat de amintirea autorității colonelului, începu nitam nisam conversația cu acesta:
- Aoleo, să mă iertați, dom' colonel, că sunt prost! Prost da'bun, să trăiți!
Aprinde o lampă, să facă mai multă lumină. Apoi iese iar, ducându-se într-ale lui.
Cleopatra reia discuția, către Lidia:
- Să rezumăm, așadar (ca la școală): Tu ești mezzosoprană, iar dânsul (arătând la Richard) este „îngerul tău păzitor”, adică omul din umbră, care îți asigură succesul.
Lidia, atinsă, se apără:
- Ah, nu, nici vorbă! Eram deja cunoscută, când l-am întâlnit. Spune tu, Richard! Și-apoi, în artă nu poți păcăli pe nimeni.
Richard intervine, vorbind mai greoi, cu ușor accent, dar corect românește:
- Da, așa este, Liddy are dreptate!
- Ceea ce spun eu - reia Cleopatra - nu e faptul că nu ai avea talent, ori că nu ți-ai fi croit singură traiectoria. Dacă aș fi suspectat asta dintru început, n-ai mai fi stat acum la căldură, ci la lemne cu Malacu. Spun numai că acest „mic amănunt” contează. Să nu-mi spui că în obținerea rolurilor principale nu sunt și alte nume, alte talente cel puțin la fel de îndreptățite. Să nu-mi spui că faptul că te numești Robinson nu are greutate în alegerea făcută de regizori. Dar asta conteză mai puțin. Succesul e un drum atât de fragil, care depinde de atât de multe lucruri, de atât de multe întâmplări, de atât de mulți oameni...
- Domnișoara profesoară!, o întrerupe Valeria, încercând din răsputeri să abată atenția de la vedeta Lidia. Să-și vadă de strălucirea ei pe scenă, aici să-i mai lase și pe alții!
- „Cleopatra!”, o corectă cea apelată.
- Mda, Cleopatra, îmi vine mai greu... mi-ați fost profesoară.
- Acum o sută de ani! Ce voiai?
- Îmi amintesc de o frumoasă poveste, cu balerina.
- De unde știi tu povestea asta? N-am mai supus-o nimănui!
- Mi-ați... mi-ai scris o scrisoare. Cum să nu-ți amintești? Eu am vrut să dau la teatru, după liceu. Nimeni nu mă susținea în alegerea mea. Doar dumneavoastră... tu mi-ai dat curaj, scriindu-mi o scrisoare, în care mi-ai povestit despre năzuința ta de a ajunge balerină. Se încheia cu o metaforă: spuneai că, deși ți-a plăcut ceea ce ai făcut în viață, ai fost mereu ca un vultur într-o aripă, care doar a mers pe pământ, fie și cu mersul cel mai frumos din lume, dar care niciodată nu a zburat. Mă încurajai cu atâta căldură să-mi urmez visul.
- Tot ce se poate, tot ce se poate!
- Nu-ți amintești?
- De ce mi-aș aminti? Important e că-ți amintești tu. Toată viața i-am încurajat pe cei tineri, vor fi fost sute, i-am susținut în alegerile lor, uneori împotriva părinților, și nu puține au fost „bastoanele” pe care mi le-am luat. Dar... așa am crezut eu că este mai bine pentru toată lumea.
Își amintea, cum să nu? Dar nu voia să deschidă subiectul acesta. Fusese și fusese demult.
- Cât de mult te-am iubit atunci! Cât a contat că exista cineva să mă-nțeleagă și să mă susțină!
- Ți-a folosit?
- Nu. Adică... mi-a folosit pe moment. N-am luat din prima la teatru și după aceea n-am mai avut puterea să-mi urmez visul. Nici n-a mai fost cine să mă încurajeze. Ai mei mă tot băteau la cap să mă angajez.
- Și?
- Și m-am făcut educatoare. Asta sunt și acum.
Valeria lăsă să-i scape un oftat. Cleopatra o încurajă sincer:
- Meserie nobilă și frumoasă!
- Da... doar că atunci când ai visat strălucirea scenei... nu mai e la fel, răspunse Valeria, fără să se lase dusă pe valul călduț al vorbelor cosolatoare.
Cleopatra avea chef să zgândăre rana, nu se știe a cui, a ei, a Valeriei, ori a Lidiei. Se întoarse spre aceasta din urmă și zise, ca o evidență absolută:
- Vezi?!
Richard și el:
- Vezi, Liddy, asta ai fi fost și tu, dacă rămâneai lângă Emilian, după care mi-ai suspinat și mi-ai plâns de atâtea ori pe umăr. O educatoare frustrată, ștearsă și insignifiantă, puțin adusă de spate din pricina greutăților. Crescând copii – pe ai tăi și ai altora, cultivând zarzavaturi, ha, ha!
- Și cine spune că n-aș fi fost mai fericită?, se indignă Lidia de grosolănia soțului ei, nu atât în ceea ce o privea, cât mai ales la adresa Valeriei. Dar, spre surprinderea ei, tocmai aceasta îi dădu replica:
- Eu!
- Tu? Tu?! Dar de unde știi tu cum e viața mea, cât sunt de mulțumită și de împăcată cu mine, cum o duc cu Richard, cum...?
- Nu e nevoie să știu! Pot să-mi imaginez.
- Păi la fel de bine îmi pot imagina și eu cum ar fi fost cu Emilian. Aș fi trăit toată viața cu sentimentul acela cald pe care îl ai lângă omul potrivit. Ce ți se mai poate părea greu, în condițiile astea?
- Totul! Lidia, cum să-ți explic? Și eu am avut o frumoasă poveste cu Emilian, poate nu chiar ca a voastră, dar și la noi începutul a fost gingaș și romantic, așa cum sunt mai toate începuturile. Dar cum trece tot acest parfum, cum se pierde în mocirla adusă de grijile zilnice, tot mai apăsătoare pe măsură ce înaintezi în viață și în căsnicie. Orice ai fi iubit la început ar fi ajuns să ți se pară anost și fără însemnătate, s-ar fi estompat...
- Și crezi că a trăi cu un om fără să-l iubești de la început e mai bine?
Apoi adăugă, văzând privirile tuturor către Richard:
- Nu vă jenați de el, Richard nu crede în iubire. Și bine face! El crede numai în căsnicie (în educația și-n credințele lui asta n-are nimic de-a face cu iubirea ori cu îndrăgosteala), în căsnicie și în datorie. Toate lumea mă crede o răsfățată și consideră că mult sunt iubită de soțul meu, pentru că el consideră ca pe o datorie a lui să mă ocrotească, să aibă grijă să nu-mi lipsească nimic, să îmbrac rochiile cele mai bune, să port bijuteriile cele mai strălucitoare, să am parte de cele mai bune călătorii, petreceri și așa mai departe.
- Și are vreo importanță că toate astea le face din datorie și nu din iubire, cum spui? În fond, ce contează mai mult: rezultatul sau motivația? - interveni Cleopatra, neînțelegând prea bine rosturile căsătoriei, de vreme ce ea nu fusese căsătorită niciodată.
- Pentru mine, are!, răspunse Lidia apăsat.
- Dar imaginează-ți, interveni Valeria din ce în ce mai convingătoare, cu mai mult curaj - imaginează-ți că nici măcar din simțul datoriei n-ar fi putut să facă toate acestea pentru tine! Ei, cum ar fi fost? Un profesor de muzică de la țară, cum este Emilian, nu ți-ar fi putut pune pe tavă nici rochii, nici bijuterii, nici plimbări de aiurea prin lume. Și tu ne ții lecții de iubire!
- Terminați! Parcă ați fi elevi de liceu! Viața e așa cum e, simplă sau complicată, misterioasă ori nu, trebuie trăită așa cum ni s-a dat. Nu e cazul să visăm la viețile altora, pentru că nu știm cu precizie dacă am fi fost, în ele, mai fericiți.
Cleopatra puse astfel punct discuțiilor la niciun rost fără sfârșit care ar fi putut să urmeze.
- De altfel, adăugă, cred că e vremea să mergem la culcare. Malacu vă va arăta unde să dormiți, iar mâine pe la prânz, adică azi, că acum deja s-a făcut de ora două, ne revedem aici. Noapte bună!
După ora prânzului, la o masă din salon, Lidia, Roger, Emilian și Cleopatra joacă bridge. Lidia făcuse pereche cu Emilian, iar Roger cu Cleoparta. Valeria își face de lucru cu niște reviste pe care le răsfoiește, mai ațâtă focul în sobă, urmărește plictisită jocul celor patru. De fapt, toți sunt plictisiți, îngrjorați, nelalocul lor. Din când în când se mai însuflețesc în timpul licitației, dar cuvintele lor - o treflă, un caro, pas, două pici, deux sans atu - capătă sonorități de pietre aruncate în geam.
Joacă în tăcere o vreme.
Lidia se entuziasmează la un moment dat:
- Ce minunaaat! N-am mai jucat de o veșnicie. Mă și mir că n-am uitat. Niciodată nu găsim timp pentru lucrurile care ne fac plăcere. Bag mâna în foc că nici acum n-am fi găsit, dacă nu se întrerupea curentul electric și dacă aveam semnal pe net și baterii.
- V-am spus că la Ostrov nu depindem de curentul electric, se fălește Cleopatra. Noi ne găsim întotdeauna timp, și să culegem strugurii, și să admirăm Dunărea... aici, viața curge mai încet.
- Așa cum se petrecea odată, la țară, adăugă, nostalgic, Emilian.
Se deschide ușa și, ca o vijelie, intră Vladimir, nepotul Cleopatrei, intempestiv, cu nonșalanța și lipsa de tact specifică tinereții.
- Tanté Cleo, nu mai suport! Cât o să mai stăm așa, fără curent electric?
- Bună ziua, Vladimir! Observi, cumva, că sunt oaspeți în casa noastră?
Vladimir, timid oarecum, atins de observația mătușii, se fâstâcește, dând un „Bună dimineața” mormăit (la el era dimineață, de vreme ce doar se trezise).
- Întrebai ceva?, îl ia la rost Cleopatra.
- Da, întrebam cât o să mai stăm așa, fără...
- Scrie cumva pe fruntea mea „Oracolul din Delfi”? De unde ai vrea să știu eu cât? Acceptă lucrurile cum sunt și să ne păstrăm calmul, în așteptarea situației normale!
- Cuuum, cum să-ți păstrezi calmul? Și eu, și Erika ne-am plictisit de moarte! Nu televizor, nu internet, groaznic!
- Mai aveți și altă problemă, în afară de faptul că v-ați plictisit?
- Păi... nu, dar nu-i suficient?
- Vladimir, au fost vremuri când tinerii de vârsta ta aveau cu totul și cu totul alte greutăți. Ar fi râs tare de tot dacă te-ar fi auzit acum cu plictiseala.
Ei „se plictiseau” prin tranșee, rupți, nemâncați, cu teama-n traistă, sub amenințarea morții în fiecare zi, cu dorul de casă și de cei dragi, bolnavi, răniți, degerați... Cum îți este ție să te vaiți acum?
- Ce mă interesează pe mine? Nu sunt eu vinovat că alții au avut mai puțin noroc!
Deodată, Vladimir o observă pe Lidia și începe să fie fascinat de ea, neîncercând să-și ascundă fascinația. La orice replică, îi caută aprobarea din ochi. Cleopatra reia conversația, părând că nu-i pasă de schimbarea care s-a produs în nepot, dar observând-o, bineînțeles:
- Nu spun că ești vinovat. Spun numai că ai putea fi decent în exprimarea problemelor tale. Astea nu sunt probleme, Vladimir, ci mofturi! Doi tineri de douăzeci și ceva de ani, cum sunteți tu și prietena ta, nu găsesc ce să facă ori despre ce să discute, în lipsa curentului electric?!
- Păi, nu prea...
- Veniți aici să vă învățăm bridge!
- Nu ne arde de învățat!
- Dar de ce vă arde? Ia du-te tu și ajută-l pe Malacu să taie lemne și să le aducă în casă! Că, de atâta stat pe scaune, v-ați moleșit de tot, nu mai știți nici să mergeți, d-apăi să alergați. Și Erikăi spune-i că, dacă tot se plictisește, să poftească să ne pună masa!
Vladimir iese și reapare la scurtă vreme însoțit de Erika, o tânără emblematică pentru generația ei: Înaltă, cu plete, cu „dotări”, puțin cam artificială, părând mai mult decât superficială, indolentă chiar, dar cu acea conformare de nevoie, cu o simplă ridicare din umeri, dar fără a se sinchisi prea mult de cei din jur. Cleopatra încearcă s-o introducă în atmosferă, conform unei etichete de care se folosise întotdeauna și nefiind dispusă nicio clipă să renunțe la ea:
- Să-ți prezint oaspeții noștri: Liddy Robinson, mezzosoprană la Covent Garden, soțul ei Richard, iubitul ei din tinerețe Emilian și soția acestuia, Valeria, fosta mea elevă, din câte susține. Niște eșuați, vreau să spun că le-a eșuat vaporul la mal și au găsit de cuviință să se retragă la Hanul dintre vii.
Apoi, arătând spre Vladimir:
- El este nepotul meu, Vladimir, student la Filosofie și aceasta... prezintă-ne-o tu, mai bine!
Vladimir, încurcat, tot cu ochii la Lidia:
- Ă... o colegă.
Erika se tot alintă pe lângă el, agățându-i-se de gât, de braț, ca să nu existe dubii că n-ar fi doar o simplă colegă. Vladimir încearcă, deranjat, jenat, să scape de insistențele ei. Caută o salvare, transmițându-i telegrafic:
- Rămâi și ajut-o pe mătușa să pună masa, eu mă duc afară, la lemne.
Cleopatra îl privește cu mirare, adăugând către ceilalți, după ce ieșise:
- N-a mai făcut asta niciodată. Ceva i-a dat un imbold, și nu cred să fi fost doar plictiseala, mai zise, privind bănuitor și cu subînțeles către Lidia.
Se pune masa, o vreme se mănâncă în liniște, sub impresia simfoniei de-afară. Vladimir își reia văicăreala de unde o lăsase:
- Ah, liniștea asta! Nu spune nimeni nimic?
Cleopatra îi dă replica, dând iar prilej unui dialog în contradictoriu, cu nepotul, pe care, altfel, îl iubea ca pe ochii din cap, dar prea puțin îl înțelegea, beștelindu-l cât pentru toată generația lui, ca exponent care avusese neșansa să i se afle în preajmă:
- Ascută liniștea, ascultă-ți gândul! Ești student la filosofie, ascultă-ți eul!
- Asta se face în singurătate, nu cu atâția oameni în jur.
- De ce nu? Prezența celor din jur e cea care te ajută să te definești ca om. Cum ți-ai da seama cine ești, dacă nu interacționezi cu ceilalți, dacă nu te definești în raport cu ei?
- Mătușă, nu știam că te pricepi și la filosofie.
- Nu știai că mă pricep la multe. Vouă, tinerilor, nu vă mai place să ascultați. Să ne ascultați vorbind.
- Ah, dați-mi voie, intervine Lidia, salvator, cred că nici noi n-am fost prea ascultători la vremea noastră. Nici noi nu am aplecat urechea la cei mai vârstnici din jur, iar acum ne pare rău, însă e târziu.
Vladimir se arată încântat de această susținere neașteptată, roșind ușor..
Richard nu pierde ocazia să-și etaleze și el opinia:
- Totuși, tinerii de azi sunt mult mai obraznici.
- Să nu generalizăm, dragul meu! Fiecare generație își are exponenții ei din fiecare categorie.
- Vladimir, pune muzică! ordonă Cleopatra. Sau, așa cum mi-ați spus cândva, pe voi vă doare capul de la muzica clasică?
- Tante Cleo! Nici vorbă, mie chiar îmi place...
- De când?!
- De când, de necând... mai contează? De-adineauri, poftim!
Se ridică îmbufnat, îndreptându-se către gramofon.
- Ce muzică să pun?
- Pune un vals! - comandă Lidia.
- Ce idee minunată!
Citește:
- Valsul numărul 2 de Șostacovici, e bine?
- Desigur!
Lidia se ridică, face câțiva pași de vals înspre Vladimir, îl ia la dans și se rotesc, sub privirile celorlalți.
- Ce zbor minunat! Nu-i așa, Vladimir, că nu ne-am fi putut bucura de el, dacă viața noastră ar fi decurs normal, dacă am fi avut curentul electric?
Vladimir aprobă din gesturi, vrăjit. Când valsul se oprește, cei doi rămân privindu-se. Pe Cleopatra n-o rabdă inima și rupe vraja:
- Doamnă Robinson, cred că îți dai seama de efectul pe care îl ai asupra bietului nefericit. Cruță-l, te rog, e mult prea tânăr!
- Tante Cleo, încetează!
- Tinere, îți înțeleg fascinația. Lidia e o femeie nu doar frumoasă și încă tânără, ci și cu un anume vino-n-coa', transmite un soi de magnetism căruia nu i se poate rezista, de piatră să fii. Dar crede-mă, acestea sunt frumoase nebunii trecătoare. Știu că la vârsta asta nu ți se pare deloc că ar fi așa, ci, dimpotrivă, că sentimentele astea sunt pentru totdeauna și durează toată viața. Și ca să-ți demonstrez că te înțeleg, îți voi spune că, atunci când eram de vârsta ta, m-am îndrăgostit de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler. Îți imaginezi că, dacă am fost în stare să mă îndrăgostesc de o imagine pe un ecran, cu atât mai mult înțeleg că ești fără scăpare dacă „imaginea” stă în fața ta, în carne și oase, ba încă își mai petrece și mâinile după gâtul tău, unduindu-se în ritmul valsului de Shostacovici. Ca să nu mai vorbim de faptul că, pe muzica ăstuia, te poți îndrăgosti și de o broască.
- Tante Cleo, ajunge! Eu te știu, dar oamenii ăștia care nu te cunosc ce vor crede?
- Oamenii ăștia vor crede ce vor și e strict problema lor, nu a mea. Niciodată nu m-am teșit prea de tare de părerea altora, cu atât mai puțin acum, la bătrânețe.
- Care bătrânețe, doamnă? Sunteți un spirit atât de tânăr! - se trezește și Valeria.
Cleopatra, neiertătoare, amuzându-se:
- Spre deosebire de tine, draga mea, care pari să fi fost bătrână de când te-ai născut.
Valeria o încasează râzând:
- Nici nu mă pot supăra pe dumneavoastră, așa vă purtați cu noi și în liceu, și totuși noi știam că, dincolo de unele remarci acide, dar pline de umor, ne iubeați mai mult decât oricare dintre profesori.
- Era o iluzie. Dar dacă vă făcea bine, e bine că credeați în ea. Dragii mei, permiteți-mi să mă retrag la câteva ore de somn. Oricum, n-avem mare lucru de făcut. Care mai are chef de socializare, vine aici. În bibliotecă găsiți și un șah, cărțile le știți deja... Lumânări sau gaz pentru lampă îi cereți lui Malaqu...
Trecuseră zile. Două sau trei, o săptămână, cine le mai numărase? În toiul nopții, în salon, Emilian își făcea de lucru cu o carte, când îl surprinse intrarea Lidiei, care părea agitată, nervoasă.
- Nici tu nu poți dormi...
- Cine ar putea dormi pe o vreme ca asta! În afară de Roger, desigur. Cum să dorm, când toată viața mea a fost dată peste cap de acest... incident sau cum să-i spun?
- Nu putem schimba nimic, Lidia. Are vreun sens agitația asta?
- N-o fi având, dar cum să fac abstracție? Programul meu... nu mă pot abține să mă gândesc că săptămâna viitoare trebuia să fiu în Londra, la repetiții, că aveam concerte de susținut. Apoi, vine Crăciunul. Oh, măcar de Crăciun sper să fim acasă. Aici nu se întâmplă nimic, e un fel de moarte.
- Să luăm partea bună!
- Care-ar fi aceea?!
- De exemplu, faptul că ne-am reîntâlnit, după atâta vreme.
- Și la ce ne folosește?
- Lidia, cum la ce? Uite, eu mă bucur că te văd, că sunt acum cu tine. Tu nu?
- Nu știu... adică, mă rog, revederea, da, e ceva, dar am fi putut să ne revedem în condiții mai omenești.
- Dar ce ți se pare inuman aici? Ce-ți lipește?
- Totul! Totul îmi lipsește. Stilistul care venea să-mi facă părul, manichiurista, cabiniera, rochiile de scenă, publicul... Ah, dar tu nu poți înțelege.
După o pauză, dându-și seama de gafă:
- Scuză-mă, n-am vrut să...
- Lasă, e în regulă. Ai dreptate: viața mea de la țară se înșiră prea banal între răsărit și spus. Câteva ore de mers la școală, cu elevi din ce în ce mai neascultători, apoi grijile casei, găinile, porcul, iarba, Valeria...
- O iubești?
- Păi...
- Da sau nu!
- Sigur că o iubesc, dacă e nevasta mea.
- Oh, ce mai răspuns!
- Și tu îți iubești rochiile. E un alt fel de iubire, pentru ceva care îți aparține, care face parte din tine.
- Îndrăznești să compari iubirea unei rochii cu a unei ființe omenești?
- Am vrut să exprim cumva gradul de iubire sau dependență sau cum să-i spun.
- Aha! Deci o iubești pe Valeria ca pe o rochie pe care, când n-ai chef de ea, o pui în dulap. O mai scoți din când în când, o mai speli...
- N-am vrut să spun asta. E mai complicat. E altceva. Nu se compară cu...
- Cu?
- Cu iubirea pe care o stârnești tu, de exemplu.
- Cui?, se interesează Lidia cochetă, de parcă n-ar fi știut.
- Păi, mie, atunci, dar și acum, tânărului nepot al Cleopatrei...
- Ce glumă!
- Nu, nu e o glumă. Sper că îți dai seama de efectul pe care-l ai asupra oamenilor.
- Publicul mă adoră, într-adevăr.
- Lasă publicul!
- De ce să-l las? E tot ce am și mă ține în viață. Pe tine ce te ține, ce te ajută să treci peste griul zilelor?
- Uneori, amintirea ta.
- Adevărat?
Emilian detectează o urmă de emoție bine stăpânită și se întreabă de ce oare femeile, în general, tind să-și ascundă simțămintele.
- Da. Și gândul că poate n-am trăit degeaba dacă tot am realizat ceva: că te-am așezat pe portativ, și nu oricum. Îți ascult concertele de zeci de ori și în reluare și pe unde dau de ele.
- Valeria ce spune?
- Nu spune nimic, s-a obișnuit. Probabil e geloasă, dar nu atât din pricina pasiunii mele pentru tine, cât mai ales invidioasă, frustrată, că viața ei n-a încăput în aceleași standarde. Îmi pare rău de ea. Dar nu-i ascund. Ce sens ar avea să-ți ascunzi zbaterile inimii, când ele oricum ies la iveală?
- Această simplitate și sinceritate m-au cucerit la tine cel mai mult.
- Dar Roger?
- Ce-i cu el?
- Pe el îl iubești?
- Normal! Un pic mai mult decât pe rochii. Nu râde! Evident, n-aș renunța la el. Îmi e foarte necesar.
E rândul lui Emilian să izbucnească în râs, dar parcă nu tocmai râsul acela fără constrângeri:
- Necesar? Cum necesar? Așa cum îți este necesară o șosetă?
- Nu, două! Ce să faci cu una singură?
- Vezi, cine vorbea de sinceritate? Dar e una adorabilă.
- Cred și eu, într-o lume de ipocriți.
- Așa de mulți?
- Vai, Emilian, uneori îmi e dor de simplitatea vieții de la țară. Nu că mi-aș dori să mă întorc acolo! Dar nu-ți imaginezi de câtă ipocrizie e inundată lumea artei! Cred că doar în politică vei găsi mai multă.
- De ce spui asta? Arta lucrează cu sinceritatea și cu frumusețea.
- Arta e o minciună, Emilian! Una frumos ambalată, ce-i drept. Dar eu nu despre asta vorbeam, ci despre oamenii din lumea artei, despre acești mișunători plini de zâmbete de conveniență.
- Lidia, toată lumea e plină de zâmbete convenționale. Ce ne-am face dacă am spune de fiecare dată ce gândim, ce simțim? Și totuși, văd că această lume îți lipsește.
- Ai dreptate! Mulțumesc că mi-ai amintit că mă sufoc! Mă sufoooc!
- Și după ce te sufoci, mai bine ai cânta ceva.
- Eeeeu?, se arătă indignată, de parcă i-ar fi propus să spargă lemne.
- Dar cine, Malacu?
Malacu, auzindu-și numele de dincolo, ori poate chiar trăgând cu urechea, urechea obișnuită să audă strigătul stăpânului, pentru a răspunde prompt, deschide ușa care dă din dormitorul lui, considerând prezența sa absolut necesară:
- Să trăiți! M-ați chemat?
Lidia își scuipă în sân, speriată:
- Piei! Tu mai lipseai!
- Eu întotdeauna lipsesc când trebuie să fiu și sunt când trebuie să lipsesc. Așa-mi spunea domnu'colonel, bucura-s-ar p-acolo pe unde-o fi!
- Păi, cum așa?, se interesează Emilian amuzat.
- Așa bine. Când avea nevoie de mine să-i trag ciubotele, lipseam. Când trebuia să lipsesc, că venea vreo domniță la dumnealui, eram prezent. Și zicea că mereu mă aflu unde nu trebuie, să trăiți!
- Mda, ca și acum, îngână Emilian în barbă.
- Deci, vă întreb, reia Malacu, aproape poruncitor: Acum unde trebuie să mă aflu?
- Aș zice că e mai bine să te afli la tine în cameră, dacă nu cer prea mult.
- Cereți! Toți cereți prea mult.
- Și, după ce vei pleca la tine, sperăm că nu te deranjează dacă folosim pianul și doamna Robinson va cânta ceva din voce.
- Din voce poate să cânte cât vrea, dar peanul nu se poate folosi, că nu-i racordat.
- Cum, cum nu e?
- Racordat! Că l-am scăpat eu o dată când m-a pus domișoara să-l mut și m-a certat o săptămână încheiată că i-am dezracordat peanul.
- Bine, Malacu, mulțumim pentru informație!
- De la mine mai doriți ceva?
- Nu, mulțumim!
- Pentru ce?
- Pentru că... ne lași singuri.
- Aha! Dar să știți că eu pot și să vă țin de urât, că și-așa nu pot să dorm de vuiteu-ăsta de-afară.
- Nu e nevoie, mulțumim!
- Pentru ce?
Lidia nu-l mai rabdă:
- Destul! Dispari!
- Să trăiți!, mai zise Malacu, aflat în retragere.
Emilian se așază la pian, încearcă vreo două acorduri, apoi renunță.
- Va trebui „racordat”, într-adevăr. Poate mă voi ocupa de asta mâine.
- De ce mâine și nu acum? Nu ți se pare c-am avea tot timpul din lume?
- Nu vreau să mi-l irosesc pe cel petrecut numai cu tine. Mâine vor fi aici și alții, și poate mâine ai să cânți, acordez pianul, te acompaniez, iar tu vei avea public și poate viața nu ți se va mai părea atât de neagră ca acum.
- Oh, îți sunt recunoscătoare pentru eforturile de a mă „racorda” și pe mine la viața asta leșinată. Dar te rog nu te mai strădui. Public?! Care public? Pe Malacu?? Înnebunesc! Vreau înapoi pe scena mea, vreau la Covent Garden!
- Deocamdată, doar pe perna ta. Hai, fugi și te culcă!
- Nici vorbă! Roger sforăie, și doar sforăitul lui îmi mai lipsea, ca să pot avea un somn perfect!
- Păi, și acasă?
- Acasă avem șapte camere. Fiecare cu micul său apartament. Al meu e la etaj și al lui la parter. Nu-l aud. Nici nu-l deranjez când fac vocalize. Vreau acasăăă!, mai zise, bătând din picior.
- Bine, atunci întinde-te pe sofa. Mă ghemuiesc și eu într-un fotoliu.
- Tu de ce nu te duci la Valeria?
- Sforăi, și...
- Aaaa, și mai bine-mi sforăi mie! Du-te și sforăie cui te are pe buletin. Dispari! Dispăreți cu toții, nu vă mai supooort!
Emilian iese, cam afectat, și intră Malacu, adormit:
- M-ați chemat, domnișoară?
- Ieși afară!
Malacu se tânguie:
- Nu se poate, nu se poate, nici un câine nu l-ați da afară pe vremea asta. Ce rău v-am făcut?
- Ieși! Ba nu! Vino!
Malacu se apropie, stângaci.
- Stai jos, stai jos, Malacu! De ce naiba te cheamă în halul ăsta? N-ai și tu un nume ca toți oamenii?
- Ba da.
- Foarte bine! Cum te cheamă?
- Malacu, domnișoară.
- Malacu și mai cuuum?
- Și-atât.
- Bine, bine. Uite ce e, Malacu. Cred că tu, în simplitatea ta, înțelegi. Am nevoie de cineva care să mă-nțeleagă. Ce spui?
- E viscol afară și cine știe cât o dura.
Lidia mârâie:
- Turbez! Păi tocmai despre asta-i vorba, Malacu, cât va dura?
- Ce?
- Urgia asta, viscolul, furtuna, lipsa curentului electric, toată nebunia asta...
- Eu nu știu să ghicesc în stele, domnișoară.
- Încetează cu domnișoară! Spune-mi ceva, un cuvânt de încurajare!
Malacu, privind-o tâmp, părând că își muncește mintea, emite cuvintele magice:
- Să zicem mersi că încă n-a-nghețat apa!
- Ah, mulțumesc, Malacu! Mi-ai dat speranțe de mai bine, ești genial!
- A, nu, că n-am făcut armata la geniu. Am fost artilerist!, zise, umflându-și pieptul a mândrie.
- Te-au... te-au lăsat să tragi cu tunul?
- M-au rugat!
- Și... și n-a murit nimeni?
- M-au rugat... Da'eu n-am vrut.
- Aha! Foarte bine ai făcut, Malacu, foarte bine!
- Trăgeam numai când voiam eu, nu când voiau ei.
- Au! Și... când voiai?
- Când aveam chef. Și-am avut o dată, când am avut inspecție. Atuncea m-au avansat.
- Da? Te-au... avansaaat?, nu-și revine Lidia din uimire.
- Da. M-au trecut de la tun, la corpul ofițerilor. Adică m-am făcut ordonanță la domnu' colonel, care era doar maior pe-atunci, eu l-am făcut colonel! - vezi bine - că i-a fost milă de mine să mă lase să mă duc la arest și m-a luat pe lângă dânsu', că zicea că sunt băiat bun, ce dacă sunt dus cu vaca, de-aia și eu îi trăgeam ciubotele mai cu milă, că și eu sunt milos, da.
Bietul colonel!
- Uite ce e, vreau să te rog ceva.
- Da' ce umblați cu mine cu farafastâcuri d-astea, eu nu-s învățat cu rugăminți, eu am fost militar, și sunt învățat cu ordinele. Ordonați!
- Bine. Uite ce vreau să te rog... să-ți ordon, adică.
- Ordonați!
- Mă gândesc că tu, fiind de-al casei...
- Ordonați, bre, odată! Că la război nu se umblă cu fandoseli d-astea! Doar n-o s-aștepți ordinu’ până trece enamicu’ prin tine cu tancu’!
- Bine, Malacu, dar noi nu suntem în război.
- Da-n ce?
- În.. rahat!
- Păi vedeți?
- Malacu, du-te, te rog, adică nu te rog, și trezește-l pe domnul Vladimir!
- Domnișorul Vladimir!
- Domnișorul, cum spui...
- Da' ce treabă aveți cu el?
- Ordinul nu se discută, se execută. Marș!
- Așa vă vreau. Să trăiți! Am fugit.
- Stai!
- De ce să stau, n-ați zis să marș?
- Păi nu ți-am transmis ordinul complet.
- Ba da. Mă duc să-l trezesc pe domnișorul Vladimir.
- De ce îl trezești?
- Păi, fiindcă așa mi-ați zis dumneavoastră.
- Îl trezești și îi spui să vină până aici.
- Ca să?
- Du-te și nu mai pune întrebări!
În timp ce Malacu plecase să îndeplinească ordinul, Lidia se fâțâia de colo-colo. După un timp, apare Vladimir, cu figura celui trezit din somn, dar fericit că o vede, și o soarbe din ochi.
- Sărut mâna! M-ați chemat...
- Îmi pare rău că te-am...
- Nu, nici vorbă! Sunt fericit. Mă bucur să fiu aici, cu dumneavoastră.
- Spune-mi Lidia!
- Ce nume frumos! Cu ce vă pot... te pot... îți pot fi de folos?
- Nu știu, Vladimir. Habar n-am de ce te-am chemat. Simțeam nevoia unei prospețimi, a cuiva nou, care nu-mi amintește de trecut, de... Întoarce-te în camera ta!
- Mai bine rămân. Să ne așezăm.
Se așază pe fotolii, Vladimir pregătește un ceai și o vreme se aude numai vântul de-afară, cu sonoritățile sale de simfonii wagneriene (gândea Lidia), de simfonii turbate (gândea Vladimir). Privind-o în lumina slabă a lumânării, încercând să și-o imagineze pe marile scene intens luminate, dă glas unei constatări, de altfel evidentă pentru toată lumea, ca semn al solidarității sale cu frământările Lidiei:
- Îți lipsește mult viața ta...
- Enorm!
- Da, și mie... a mea.
- Ce făceai înainte de urgia asta? Cu ce te ocupi, vreau să zic.
- Sunt student la filosofie. Stau în București, mă întâlnesc cu prieteni, d-astea... Aici am venit în vizită la Tante Cleo, sunt cam singura ei rudă. Nu mă gândeam să rămân atât, să întrerup școala...
- Da, a trecut deja o săptămână. Și mereu același lucru: mâncăm, dormim, răsfoim ziare vechi, ascultăm povești vechi și uneori mai jucăm bridge. Simt că înnebunesc. Mai devreme Emilian îmi sugerase să cânt ceva, dar cred că nici măcar o notă nu mi-ar ieși din gât.
- Ce idee! Da! Asta e cool! Desigur, un concert pentru noi, cum nu ne-am gândit până-acum?
- Nici vorbă! Ia-te de mână cu Emilian și scutiți-mă!
- Ba nu, ba nu! Te rog, Lidia! Gândește-te, ce șanse voi avea eu în viitorul apropiat să vin la Londra să te aud cântând, când abia mă descurc să-mi plătesc căminul? O să am și eu astfel bucuria de a te fi ascultat și... să mă laud colegilor mei! Hai, spune că vrei! Mă voi ocupa eu de tot: decoruri, scenă, ah, ce-mi place!
Lidia, copleșită de entuziasmul său, încearcă să opună rezistență, o rezistență din ce în ce mai slabă, pe măsură ce Vladimir îi desființa argumentele:
- Bine, dar... nu pot cânta în ținuta de pe mine. Că nici bagajele nu ni le-am luat de pe vas...
- Asta nu e o problemă, are Tante Cleo o rochie superbă. Are și o poveste rochia aia, mi-a spus-o odată, când eram mai mic. O tot scoate din dulap și se uită la ea. Ceva legat de-un ofițer, coleg cu tata, răposatul, cu care a vrut să se căsătorească, atunci când erau foarte tineri, dar n-am înțeles exact de ce a renunțat. Ea a renunțat. Zicea ceva de ... că nu i-a plăcut atunci când și-a dat seama că întâlnirea lor fusese aranjată, ce aiureală! A oftat după el toată viața.
- Hm... se pare că oftatul ăsta e sport de masă. Fiecare oftează după ceva, după cineva... Tu... după cine oftezi, tinerețe?
- Eu voi ofta după tine, după ce vei pleca. Fă-mi te rog măcar bucuria asta, să cânți pentru mine. Îi vom zice „Concert pentru Vladimir și pian”. Ce haios sună!
- Dar nici n-am cu ce să mă machiez.
- Găsești la mătușa tot ce-ți trebuie.
- N-am repetat, n-am acompaniament de orchestră. Nu, nu pot oricum.
- Ba da! Cântă ceva ce merge numai cu pianul!
- Da, un lied, ce altceva...
- Un lied, orice! Da? S-a făcut! Ce bineee!
Își manifestă copilărește bucuria, iese vorbind, dând de veste celorlalți, fără să-i pese că dorm, strigând în gura mare:
- Fraților, treziți-vă, Lidia va cânta pentru noi!
Lidia rămăsese confuză, mai că îi părea rău că acceptase. Să țină un concert pentru ei, auzi! Și la serbările școlare avusese mai mulți spectatori. Dar uite cum te îndeamnă nemișcarea asta, nimicul fiecărei zile, la fapte pe care nu le-ai fi considerat posibile altădată. Până la urmă, ce-i atât de rău? Măcar își va mai exersa vocea. Le va face și lor o bucurie. Avea dreptate Vladimir: exceptându-l pe Roger, nici unul nu mai avea posibilitatea s-o audă cântând. Iar aici nu crede că va mai ajunge vreodată. Cu niciun chip! Și niciodată nu va mai lua vaporul, oricât de romantică i s-ar părea plimbarea pe ape. Da, ideea lui Vladimir - auzi, concert pentru Vladimir și pian! - nu era deloc rea. Pentru ea, va fi ca un fel de repetiție. Repetiție la ce? În sfârșit va da hainele astea de casă jos de pe ea, va îmbrăca o rochie, se va farda, își va aranja părul, aceste mici bucurii de fiecare timp, pe care, în normalitate, nici măcar nu le mai percepi astfel ci, mai degrabă, ca pe niște corvezi. E un miracol cum izolarea asta, depărtarea de lume te obligă să vezi lucrurile în altă lumină. Să înțelegi zădărnicia unora dintre ele. Dacă ar fi trăit aici, la Ostrov, în izolarea asta dintre vii, ducând viața tihnită a domnișoarei Cleopatra, la ce i-ar mai folosi zecile, sutele de rochii care atârnă prin dulapuri, așteptând să fie îmbrăcate măcar o dată la doi ani? La ce i-ar folosi nenumăratele perechi de pantofi, care mai de care cu tocuri mai înalte, mai cu sclipici, mai cu funde, pantofi care de cele mai multe ori îi chinuie picioarele obosite, strânse ca-n menghină? La ce bun fardurile, rujurile, bijuteriile cu sclipirea lor măreață? Și când te gândești că toate acestea care costaseră bani, mulți bani, de multe ori nici măcar n-o mulțumeau, nu reușeau să-i stârnească un zâmbet! De când se afla pe ostrov, cu toată enervarea și angoasa ei, zâmbise de mai multe ori, fie și numai la stângăciile lui Malacu, demn personaj de operetă, zâmbise de mai multe ori decât înr-un an întreg la Londra. Acolo, pe lângă faptul că vremea mai mereu mohorâtă nu te prea îndeamnă la zâmbete de fel, nici cei din jur nu prea-ți dau motive, nici nu zâmbesc, nici nu primesc cu bucurie nedisimulată zâmbetul, umorul englezesc - avea să afle în anii petrecuți în Anglia - era mai mult o prejudecată, o scorneală. Ori poate doar așa i se păruse ei. La una dintre opere, lucrase cu un dirijor român, care dirijase vreo douăzeci de ani în străinătate, cel mai mult în Germania. Îi mărturisise cu obidă că, în pauzele de la repetiții, încercând să-i mai destindă pe soliști, pe instrumentiși, se străduia cu tot soiul de glume ori bancuri. „În douăzeci de ani, n-am reușit nici măcar să-i fac să zâmbească.”, zisese amărât, când își permisese luxul unei scurte destăinuiri către Lidia, după ce o întrebase pe aceasta cum s-a integrat printre străini. Desigur, e prețul plătit, și nu e prea mare, pentru strălucire, faimă și bani. Dar parcă dirijorul acela răsucise un cuțit în rană. Destăinuirea lui o ajutase să-și limpezească propriile frustrări, înțelegând că și ei asta îi lipsea cel mai mult: zâmbetul și chiar râsul. Ah, râsul era de-a dreptul un lux! Richard era și el exponentul clasic al englezului, nici cu el nu reușise nimic în sensul acesta. Doamne, am trăit atâția ani departe de bucurie! Cum se face că bucuria o găsești cel mai ades în lucrurile simple?
Da, le va cânta acestor oameni, care îi amintiseră, fără să știe, de cealaltă latură a vieții, de zâmbetul pe care-l purtăm în noi. Toți meritau asta, Cleopatra, cu ironiile sale, Valeria, cu naivitățile ei, Malacu, să trăiți!, Vladimir, cu elanul tinereții și fiorii îndrăgostelii, Emilian... Emilian merita cel mai mult. Tot își reproșa ea că nu apucase niciodată să-i mulțumească. Nu el fusese cel care îi descoperise muzica, cel care o așezase pe cale? De cum își află motivația, intră în febra pregătirilor. Căci nu, ea niciodată nu putea să trateze muzica așa cum tratezi lucrurile obișnuite. Niciodată nu cânta fără o pregătire prealabilă, pe toate planurile, așa cum cântau, de exemplu, soldații, când plecau în marș. Ea era o artistă și, oriunde ar fi cântat, muzica merita cea mai mare atenție și prețuire.
A doua zi, de fapt pe seară, gătită prună, cu ce încropise de la Cleopatra, în rochia roșie, strălucitoare, rochia ei de bal, despre care îi povestise Vladimir, se pregătea să intre în „scenă”. În salonul Cleopatrei, spectatorii erau și ei pregătiți ca de sărbătoare, îmbrăcați elegant, musafirii bărbați fiind serviți cu haine din generoasa garderobă rămasă de la domnul ofițer; până și Malacu își dăduse jos trențele și îmbrăcase un costum, ba încă avea și papion. Când dădu cu ochii de el, Lidia se puse pe râs, încât o podidiseră lacrimile, temându-se că nu-și va mai putea intra în rolul pieselor deloc vesele pe care urma să le interpreteze. Malacu părea atât de nefiresc în hainele cele noi, cu a căror purtare nu era deloc obișnuit, totodată atât de mândru, încât tot amestecul acesta de nesiguranță combinată cu fală i se putea citi pe față, făcându-l să pară mai comic decât era când debita la prostii, în hainele lui ponosite. Domnișoara Cleopatra purta o rochie roz pudră, ba încă pe cap își asortase și o tiară cu pene, semănând mai degrabă cu un personaj de carnaval. Valeria se gătise și ea, într-un costum de mătase violet-cenușiu. Cleopatra îi spusese: „Tu, dragă, nu strălucești de fel. Dacă ți-aș da o culoare care să atragă mai mult atenția, te-ar face să pari și mai ștearsă decât ești. Ia compleul acesta, cred că se potrivește nu doar chipului tău, ci și firii tale.” Valeria nu reacționase în niciun fel, iertându-i Cleopatrei încă din start aproape orice mojicie, pentru bunătatea pe care i-o arătase atunci, când cu scrisoarea aceea, pentru sfatul pe care i-l dăduse, dar pe care, din păcate, ea, Valeria, nu avusese suficientă putere pentru a-l urma. Poate că Domnișoara avea dreptate. Eticheta de „ștearsă” i se aplica nu doar în ceea ce privea fizicul ei, ci și, sau mai ales în privința felului său nehotărât de a fi. Ah, dacă ar fi ascultat-o atunci! Poate că astăzi ea ar fi fost cea care să le cânte, să-și dea aere de primadonă în rochia roșie. Ce mai eroziune produce în sufletul unui om un vis neîmplinit! Cum macină, cum sapă lent visurile pe care le-am pierdut!
Atmosfera de sărbătoare era întregită de mulțimea de lumânări pe care Malacu le așezase, la ordinele Cleopatrei, în sfeșnice de bronz, scoase de prin lăzi, lustruite, împrăștiate ici colo, astfel încât efectul luminii să creeze acea ambianță specifică întâlnirilor de taină, în care se petrec lucruri mărețe, înălțătoare. Din cufere prăfuite, fuseseră scoase și paharele de cristal, în care vinul de Ostrov, renumit pentru calitățile sale, își etala superba culoare rubinie. Până și câinele fusese pieptănat și adus din cușca lui să asiste la marea sărbătoare.
În cele din urmă se hotărâse ca Roger s-o acompanieze pe Lidia. Când toată lumea fu adunată și așezată pe locurile alocate de amfitrioană, mai puțin Lidia care trebuia să apară din niște culise improvizate, Vladimir își luă în serios rolul de prezentator, anunțând cu emfază:
- Stimați spectatori, atâția câți sunteți, și tu, măi câine, bine ați venit la concertul din această seară, concert pentru pian și Vladimir. Aplauze!
Spectatorii aplaudară, mai cu entuziasm (Emilian, Cleopatra, Malacu,), mai fără (Valeria, Erika).
- Vă veți întreba, desigur, de ce „pentru Vladimir”. Ei bine, nu vreau să fiu deloc modest ascunzându-vă faptul că acest eveniment nemaiîntâlnit la Hanul dintre Vii al Ostrovului mi se datorează în primul rând mie. Eu am convins-o pe strălucita noastră mezzosoprană să țină un concert! Dar cine este ea?
Cleopatra sugerează prin gesturi grăitoare că ar fi cazul să treacă peste prezentare, întărind și cu vorbe:
- Lasă, dragă, de o săptămână tot auzim cine este ea! Treci la subiect și nu ne mai fierbe. Spune-ne ce va interpreta și să o ascultăm!
Abia atunci Vladimir realiză că nu făcuse măcar un amărât de program scris de mână pe care să-l pună la dispoziția spectatorilor. Dar nici măcar pentru el nu avea unul. Ce contează? Lidia le va spune ce va cânta.
- Tante Cleo, dar nu pot să ratez momentul de a mă evidenția și eu în umbra minunatei artiste, glumi Vladimir. Ei bine, n-o să vă mai pun răbdarea la încercare, înșirându-vă impresionantul ei CV, dar trebuie spus măcar atât, anume că, datorită ei și fermecătoarei sale prezențe aici, eu voi deveni un obișnuit al sălilor de concert. O vom ruga să ne încânte, nu înainte de a aduce un omagiu muzicii, această minune tămăduitoare, printr-un citat din chiar „Banchetul” lui Platon (asta ca nu cumva să uitați că sunt student la filosofie): „Muzica, statornicind dragoste și bună înţelegere, face ca elementele potrivnice să se împace, întocmai cum face și medicina pe tărâmul ei propriu, astfel că muzica poate fi, la rândul ei, numită știinţă a stărilor de iubire dinlăuntrul ritmului și al armoniei sunetelor.”
La această dovadă de erudiție, câțiva au aplaudat, câinele a mârâit, iar Malacu dădea semne de evidentă neliniște.
- Doamnelor și domnilor, Liddy Robinson!
Lidia, fermecătoare și surprinzător de în formă, a interpretat câteva lieduri din repertoriul internațional, dar și din cel național, încheind cu liedul-aproape romanță, cum însuși compozitorul lui îl numise - renumitul Sabin Păuța - „Din vise dragi, poeme”. Nu, nu se putea spune că a fost un succes, așa cum se afirmă de obicei despre un concert. Fusese mai mult decât atât. O trăire cum nu mai trăiseră cei de față, fiecare în felul său. Ceva dincolo de cuvinte și dincolo de orice manifestări. Ultimele acorduri trăseseră după ele un văl de liniște, liniștea aceea care întruchipează parcă veșnicia. Lacrimi se vedeau pe obrajii tuturor, e drept că nimeni n-a stat să studieze obrajii lui Richard. Ceva, ca o revelație, se petrecuse cu toți cei de față. Dar, dacă în cazul spectatorilor aceasta putea să se înscrie în sfera normalului, căci oricine e sensibil și emoționat de arta de mare calitate, cea mai zguduită dintre toți fusese Lidia. Până și Roger părea atât de uimit, zicându-i că a fost la înălțime, ceea ce nu-i spusese niciodată până atunci, nici măcar după cele mai răsunătoare reprezentații, când ovațiile publicului abia se stinseseră după zeci de minute. Malacu venise cu simplitatea lui și îi sărutase mâna. Dar ce se întâmplase cu ea, ce resorturi interioare acționase sau fuseseră acționate fără știrea ei? Sentimentul acesta n-o mai cuprinsese niciodată. Parcă niciodată nu cântase cu atâta dăruire de sine, cu acea forță care face să reverbereze până și sufletul omului cel mai neaplecat către artă. Nu înțelesese și nici nu-și propusese să afle.
La cina care a urmat, s-a discutat mult, s-au adus laude, dar totul parcă trecea pe lângă urechile ei, încercând mai degrabă să-și asculte sufletul și să afle acele profunzimi de neînțeles, aplecată spre interior.
Deodată, tocmai când lumânările erau pe sfârșite, casa dintre vii s-a luminat, lumina ivită brusc surprinzându-i și făcându-i să închidă ochii, ca după multă vreme când aceștia se obișnuiesc cu întunericul și orice rază devine de nesuportat.
Luminați fiind, au înțeles că șederea lor la Hanul dintre vii era pe sfârșite. Într-adevăr, viscolul se potolise. Vladimir deschise radioul și tocmai se anunța că drumurile vor fi deschise a doua zi, că navigația va fi reluată și totul va reintra în normal. Normal? Ceva se schimbase. O apăsare densă trona între ei, o îngândurare în fiecare dintre ei. Nimeni nu se bucura, de parcă nu de bine li se vestise. Așa cum viscolul acela dăduse viața lor peste cap, acum ivirea bruscă a luminii invadase nepoftită o tihnă în care abia își intraseră. Nu, nimic din toate acestea nu va mai fi. Nici replicile acide ale Cleopatrei, nici hazul involuntar al lui Malacu, nici muzica, nici amintirile... Dintre toți, cea mai afectată era Lidia. Tocmai ea, care își dorise atât de mult să se termine, să plece, să se întoarcă la scenă, la viața ei! Ce se schimbase - nici ea nu putea spune. Nici ce anume înțelesese, nici dacă înțelesul acesta îl va păstra toată viața. Vladimir era trist, la gândul că n-o va mai vedea pe Lidia. Cleopatra, de altfel obișnuită în singurătate, vedea clipa când inima îi va lăcrima după fiecare dintre ei, în pustietatea ce va pune stăpânire din nou pe casă, după plecarea lor. Emilian era necăjit, Roger, ca de obicei, nu se știa cum este. Valeria avea pesemne și ea tristețile ei. Nimeni nu vorbea, nici măcar Malacu, neobișnuit cu tăcerea. Se apucă în liniște să stingă lumânările, apoi i se adresă patrupedului: „Hai, câine!” și ieșiră amândoi. Și totuși, cineva trebuia să vorbească. Decana de vârstă luă cuvântul, dându-le stingerea, încercând să pară stăpână pe ea, stăvilindu-și emoția:
- E ora stingerii! Atât a fost! Tot ce-i frumos se termină. Voi nu înțelegeți, și nici n-am să vă explic, ce a însemnat venirea voastră aici. Câtă viață ați dat acestei sărmane case dintre vii, ce tresărire acestei sărmane inimi. Dar gata! Plecați mai repede! Mâine dimineață să plecați în zori, înainte ca eu să mă trezesc! Dacă aveți nevoie de ceva, cereți-i lui Malacu! Nu vreau să vă văd plecând. Nici pe voi, nici vaporul care vă va duce. Niciodată n-am suportat desprinderea vapoarelor de la țărm. Mi-a plăcut să le privesc plutind în larg sau apropiindu-se. Sunteți tineri, ce vă pasă? Mai aveți plecări, mai aveți veniri. Eu, cine știe cât... Hai, valea!
Se întoarse brusc, să nu i se vadă lacrimile și le mai făcu un semn din mână cu spatele, îndreptându-se spre ieșire.
A doua zi, vaporul se desprindea lent de la mal. Cleopatra îl privea sfâșiată din spatele perdelei, întrebându-se în câte plecări din viața ei lăsase un colț de inimă care nu i s-a mai întors niciodată.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia , 2020, februarie – 10 iunie