Povestire de Sherzod Artikov
Traducere: F. L. Dalian
Despre autor
Sherzod Artikov
S-a născut în anul 1985, în orașul Marghilan din Uzbekistan. A absolvit Institutul Politehnic Ferghana. Lucrările sale sunt cel mai adesea publicate în presa republicană. Scrie, în principal, povestiri și eseuri. Prima sa carte, „Simfonia Toamnei”, a fost publicată în 2020. Este unul dintre câștigătorii concursului literar național “My Pearl region”, la secțiunea de proză. A fost publicat în reviste online din Rusia și Ukraina, precum “Camerton”, “Topos”, “Autograph”. Povestirile sale au fost publicate în revista literară „Dactyl” din Kazahstan, în ziarul „Makonim” din SUA, pe site-urile literare „Petruska Nastabma” din Serbia, „Nekazano” din Muntenegru și „Dilimiz ve edebiyatimiz” din Turcia.
E-mail : Artikov2111@mail.ru
ZIUA PRIMĂVERII
Motivul pentru capriciul fiului meu de trei ani a fost acela că nu exista pâine prăjită pe masă. Eforturile mele de a-l calma au fost zadarnice: protesta tot mai mult, și scânceala lui inițială s-a transformat într-un plânset asurzitor. Apoi a început să arunce cu bucățile de pâine de pe pamsă, care i se oferiseră.
- Ia încăpățânatul ăsta din fața ochilor mei! – a izbucnit la un moment dat tatăl meu, care ne privise tăcut, încruntându-se.
Fiind surprinsă de reacția tatălui meu, pentru un moment am înghețat. Apoi, fără a-mi acorda atenție, a început să adune bucățile într-o grămăjoară.
- Ia-ți plodul și cărați-vă! Acum! – acum aduna firmituri de pe masă, în podul palmei.
Copilul, care nu-și văzuse niciodată bunicul atât de înverșunat, era tot un plâns. Și, într-adevăr, tata fusese întotdeauna discret și politicos. Mi-am luat copilul în brațe și m-am îndreptat spre ușă.
Deja tremuram de mânie și ofensă și, ajunsă în ușă, am zis:
- Tată, este un copil. Încă mic...
Tata tăcea, își ducea firimiturile la gură și le înghițea, apoi bea ceai.
M-am dus amărâtă în altă cameră unde am îmbrățișat o pernă și am plâns cu amărăciune. Și am stat așa lungită până când mama, fratele, cumnata au venit să mă cheme la masă. Oricât m-au rugat, am fost de neclintit. Îmbrățișându-mi fiul, fără să spun un cuvânt, mă uitam departe, în gol. Când copilul a adormit, tata a apărut în ușă. Ținea o sacoșă cu mâncare într-o mână și o prăjitură în cealaltă.
- Fata mea, trebuie să mănânci la timp, altfel îți termini stomacul.
Zicând acestea, și-a întins batista pe jos și a așezat pe ea mâncare și pîine.
- Și-apoi ai putea să faci ulcer la stomac. Știi, nu există boală mai rea decât asta. Poate fi foarte dureroasă.
I-am observat mâinile puternice, năpădite de vene umflate, tremurau. Ridurile adânci de pe față îl făceau să pară și mai frumos. Pentru o clipă, m-a privit obosit. Văzându-mi încăpățânarea, a respirat adânc și s-a așezat pe un scaun în colțul camerei.
- E duminică, a zis cu tristețe, privind spre ghivecele înflorite, parcă reînviat cumva. E dumincă de primăvară! A venit primăvara! Au venit zilele călduroase, a înflorit liliacul – aprilie în grădină! Mama Natură se va manifesta în toată gloria ei. Mirosul irezistibil al primăverii va umple fiecare celulă a ființei noastre...
Apoi a făcut o mișcare cu mâna prin fața ferestrei, iar cu cealaltă a deschis-o. Iar eu stăteam la fel de tăcută și fără emoție, demonstrându-mi resentimentele. Am mângâiat părul pufos al fiului meu adormit, ca să nu mă uit la tata.
- Și pe vremea războiului, primăvara era la fel, a continuat, ștergându-și gânditor palmele. Reînvierea naturii primăvara a atenuat groaza de dinaintea războiului, ne-a ajutat să supraviețuim, să uităm realitatea și s-o îndurăm, cu totată oroarea din jur. În acest moment, mi-au apărut imagini dintr-o copilărie fericită: aici sunt cu părinții mei favoriți, cu sora, care era destinată să trăiască doar patru ani. Puteam vedea clar fața inteligentă a tatălui meu și pe blânda mea mamă, cu cosița ei neagră superbă. Dar o ploaie de gloanțe și proiectile ne scutură, iar zgomote stridente de avioane zburând m-au readus la realitate. Și apoi am vrut să fug și să strig: De ce ne vărsăm sângele unul celuilalt? De ce se întâmplă asta?
Aveam un nod în gât, care mă sufoca, încercând să răzbească afară printr-un țipăt. La momentul acela, nu-mi puteam exprima gândurile sau pune întrebări care mă chinuiau. Realizam, dureros și amar, că se trăsese într-o persoană străină, care nu făcuse nimănui niciun rău.
În acele momente, germanii Karl, Sebastian, Paul, pe de o parte, stăteau în fața ochilor mei, iar eu cu camarazii mei, de cealaltă parte. De ce ne ucidem unii pe alții? Deoarece înainte de război eu am trăit în Marghilan iar ei în Munchen sau Dresda. Gândurile nu-mi dădeau pace.
Tata începuse pentru prima dată să vorbească despre război. Mai vorbiserăm și înainte cu el despre diferite subiecte, dar întotdeauna pe acesta încercase să-l ocolească. Tata a dobândit foarte târziu o familie, copii. Când m-am născut eu, el era trecut de cincizeci de ani, astfel că fratele meu și cu mine am devenit ca o lumină în fereastră: tremura de dragul nostru, prețuindu-ne în orice mod.
În serile fierbinți de primăvară și vară, după serviciu, tata obișnuia să ne pună pe bicileta lui și să ne plimbe în jurul orașului. Apoi, ne așezam pe o bancă în fața fântânii și ne bucuram de înghețata noastră favorită, cu ciocolată, iar tata ne spunea povești intersante din viața lui, dar chiar și atunci, nicio vorbă despre război. Când eu sau fratele meu ne arătam interesați de experiențele sale militare, schimba imediat subiectul.
„În Ucraina, nu departe de Lviv, compania noastră a fost capturată. În trenul care ne ducea spre Polonia, nu m-au părăsit gândurile și reflecțiile dureroase. Am fost duși la periferia Cracoviei, în lagărul de concentrare de la Auschwitz - cel mai teribil loc din lume. Germanii îl numeau Auschwitz, iar populația locală „lagărul morții”.
Tabăra a fost împărțită în trei. Împreună cu alți prizonieri, am fost dus la secția a doua. Din ce în ce mai mulți prizonieri veneau zilnic în lagăr și erau împărțiți în patru grupuri de către nemți. Primul grup era al celor considerați nepotriviți pentru muncă: în primul rând bolnavii, cei foarte bătrâni, cu dizabilități, copiii, femeile și bărbații mai în vârstă care aveau, de asemenea, sănătate slabă, de înălțime moderată. Bieții oameni mergeau imediat în camerele de gazare, unde-și aflau o moarte dureroasă, teribilă. Apoi, trupurile le erau arse în crematoriu. În al doilea grup, erau selectați prizonierii puternici, sănătoși, pentru cea mai grea muncă de sclavi în întreprinderile industriale din jurul lagărului. Al treilea grup cuprindea gemeni, pitici și oameni cu trăsături fizice neobișnuite, iar aceștia erau supuși diferitelor experimente medicale făcute de medicii celui de-al Treilea Reich. Al treilea grup, format în majoritate din femei frumoase, era selectat pentru uzul personalului german, ca servitoare, sau pentru a servi la spălătoriile și cantinele unităților militare.
Ca parte a celui de-al doilea grup, am fost trimis la muncă în industria grea, care se afla la jumătate de oră de lagăr. La fabrică se produceau piese de schimb pentru tancuri, deci munca era extrem de grea și dăunătoare. Condițiile erau atât de grele, încât la jumătatea zilei, prizonierii nu mai puteau face față. Toată ziua, precum sclavii, trebuia să ascultăm insultele oribile ale gardienilor nemți și să le suportăm biciuirile. Ne hrăneau cu o zeamă din coji de cartofi și pâine neagră mucegăită.
Seara, în drumul spre barăci, mulți prizonieri, sleiți de puteri, se lungeau pe jos, iar nemții, nemulțumiți, pur și simplu îi împușcau. Careva și-a adunat toate puterile și curajul și a ajuns până la clădirile din cărămidă, dar pe drumul până la etajul al doilea și-a pierdut cunoștința. Și-a urmat și el camarazii în cealaltă lume.
Lucram și duminicile. Acolo, viața și moartea mergeau mână-n mână. Când utilajele se defectau și trebuiau reparate, noi, prizonierii, eram nevoiți să ne luăm zi liberă, care era în lunile de primăvară sau vară. În astfel de zile, eram duși pe un platou mare, pătrat, înconjurat de un gard de sârmă, și ținuți sub cerul liber, indiferent dacă ploua, era grindină sau căldură insuportabilă.
În partea noastră de lagăr, erau patru camere de gazare și tot atâtea crematorii. În zilele de week-end, adesea priveam prizonierii conduși în aceste celule. Printre ei, puteam vedea unii foarte tineri. Toți știau că, după un timp, vor arde de vii. În timp ce conștiința noastră tulbure încerca să digere situația, un miros monstruos venea dinspre coșurile crematoriilor. Cenușa celor morți se aduna tot mai multă lângă crematoriu, devenind aproape un munte. Prizonierii aduși la muncă în crematoriu, unul după altul, scoteau în mașinile lor ce mai rămânea din bieții oameni. E dureros să știi că până mai devreme erau în viață și au stat neclintiți în fața morții lor iminente.
O dată, dacă nu mă înșel, în aprilie '44, într-o altă zi liberă, am fost târâți la fața locului. Prizonierii, extenuați de foame și condițiile grele, aduceau a cadavre vii: s-au adunat cu greutate într-un loc, în timp ce se mișcau. Erau cuprinși de spaimă, deoarece era sărbătoarea de Paști. Toți știau că, la zile festive, nemții se distrau în fel și chip, bătându-și joc de prizonieri. De exemplu, organizau competiții de alergare: primul care atingea linia de sosire rămânea în viață, ceilalți urmau să moară imediat într-o ploaie de gloanțe. Dacă voiau să asculte un cântec, ordonau câtorva prizonieri să stea în formație de-a lungul gardului de sârmă. Unul făcea pe solistul, ceilalți cântau în cor. Artiștii erau forțați să cânte cântece care îi lăudau pe naziști. Cel mai rău a fost când prizonierii erau obligați să alerge cu spatele și, cu mâna dreaptă ridicată, să zbiere „Heil Hitler!”, ceea ce nemților se făcea o mare plăcere. În special aceste „jocuri distractive” se foloseau masiv atunci când evreii erau duși în camerele de gazare. Prizonierii, ridicându-și mâna dreaptă fără să respire, trebuiau să-l întâmpine pe liderul naziștilor și să escorteze condamnații în brațele morții. Dacă vreunul nu o făcea așa cum trebuie, le urma evreilor în camera de gazare.
Dar de data aceea, gardienii păreau serioși. Nu exista nici urmă de dispoziție festivă, iar fețele acestor paznici brutali sugerau vigilență și precauție nestăvilite. De asemenea, s-a dovedit că însuși comandantul a făcut inspecția. SS-iștii, cu puști automate în mâini, stăteau smeriți lâgă gardul din sârmă. A apărut din depărtare o mașină neagră. Când au auzit zgomotul mașinii apropiindu-se, comandantul și aghiotanții lui au ieșit din acest bloc și s-au aliniat în rând.
Mașina a oprit chiar în fața noastră. Din pricina ploii care nu stătuse toată noaptea, era plin de noroi.
“Heil Hitler!” – au răcnit în cor comandantul și soldații.
Oficialul militar care sosise a salutat pe toată lumea și a început să se uite în jur. Părea obosit și trist privind la muntele de cenușă de lângă crematoriu, la barăcile gri și oribile. Apoi, s-a apropiat de gardul din sârmă și a început să privească prizonierii.
Era un om cu statură legată, cu umeri largi, la vreo patruzeci și cinci – cincizeci de ani. Din întâmplare, privirea i-a picat asupra mea, și m-a chemat, prin gesturi, la el. Un interpret s-a apropiat de șef.
„Ești evreu?” – m-a întrebat ofițerul, privindu-mă din cap până în picioare.
Tânărul interpret traducea fiecare cuvânt pe care-l spunea.
„Nu, uzbec...”, am răspuns fără să-mi ridic privirea.
„Vezi mașina?”, mi-o arată.
„Da, o văd.”
„În jumătate de oră trebuie să faci mașina lună. Cronometrul a început...”
Prima dată nu i-am auzit instrucțiunile, abia după a doua explicație am dat din cap a consimțământ. Șoferul mașinii și un SS-ist au adus o găleată cu apă și cârpe și m-am apucat de treabă.
Era pentru prima dată în viața mea când stăteam lângă o așa minune a progresului tehnic, pe care o puteam vedea cu ochii mei și atinge cu mâinile mele.
Înainte de asta, le văzusem numai în fotografii. Tatăl meu deținea un cunoscut caravanserai în cartier. Acolo văzusem faetoane trase de cai, ale ofițerilor ruși. La colectivizare, caravanseraiul i-a fost luat tatălui meu și, de atunci, n-am mai văzut așa ceva. Și aici, în fața mea, era o mașină reală – neagră, strălucitoare, cu un scaun moale și o mulțime de dispozitive. Pe spatele ei scria „Mercedes”.
În ciuda extenuării mele, am făcut mașina lună. După ce mi-am terminat treaba, m-am întors în rândul prizonierilor. M-am așezat jos, rezemat de gardul de sârmă și îmi trăgeam sufletul. Acel șef, acompaniat de comandant, a lăsat clădirea și a început să-mi verifice munca. Înconjura mașina, arătând-o cu degetul și era satisfăcut. Apoi i-a strigat ceva comandantului, care a dat instrucțiuni soldatului de lângă el.
În acest timp, șeful fuma. În scurtă vreme, soldatul s-a întorc cu un platoul plin cu pâine albă proaspătă. Șeful, împreună cu acesta, s-a apropiat de gard și m-a chemat. Mi-a pus o palmă pe umăr și mi-a spus că tot ce era pe platou era al meu. Erau felii de pâine albă al căror miros îmi făcea inima să bată mai tare și eram aproape să-mi pierd cunoștința. După ce am înhățat mâncarea, m-am grăbit înapoi. Văzând zecile de ochi ațintite asupra mea, m-am simțit inconfortabil. În momentul acela, aș fi vrut să închid ochii și să mănânc pâinea delicioasă, dar conștiința nu m-a lăsat să fiu atât de egoist.
„Ia, Umar”, m-am apropiat de prietenul meu din Tașkent. N-a îndrăznit imediat să-și întindă mâna, dar, după ce i-am oferit a doua oară, a rupt o bucată și a dus-o la gură. Apoi a așezat cealaltă jumătate pe o farfurie.
„Uite, ce pâine!”, am spus, apropiindu-mă de tânărul din Tajikistan. „Naufal, gustă!”
El a luat, de asemenea, jumătate de felie. Restul prizonierilor au făcut la fel. Ultima bucată i-am dat-o camaradului cazah.
Când am returnat farfuria goală soldatului, șeful a venit la mine:
„Ești nebun?”, a zis, nervos. „A fost o recompensă pentru munca ta de a spăla mașina. În loc să-ți potolești singur foamea, ai dat celorlați până la ultima firimitură. De ce ai făcut asta?”
În fața ochilor mei, ca într-un film, se perindau tânăra soție a lui Umar Islambekov, care născuse înainte de captivitatea noastră, și bătrâna mamă a lui Naufal, care și pierduse un picior, și mulți alții.
„De ce ai făcut asta?”, a repetat întrebarea.
„Deoarece acasă, în țările lor, sunt oameni dragi care îi așteaptă... Iar pe mine nu mă așteaptă nimeni...” , a tremurat vocea mea.
Auzindu-mi răspunsul, ofițerul a inspirat profund. Apoi m-am uitat în ochii lui. În privirea lui obosită, am întrezărit o licărire umană. S-a gândit un moment, apoi a aruncat țigara și s-a uitat în jur. Privind cu tristețe la crematoriu și la muntele de cenușă, a spus: “Got vergib uns, wir sind alle Geshopfe”*
După ce a dat instrucțiuni comandantului, s-a îndreptat spre mașină. În drumul lui, s-a uitat înspre mine și i-a șoptit ceva traducătorului. Când mașina neagră a dispărut din raza vizuală, ofițerul SS a primit instructiuni de la translator. În acele momente, ca și cum s-ar fi simțit vinovați față de mine, prietenii mei se îndesau tot mai tare în gardul de sârmă. Ochii lor plini de milă și disperare mă însoțeau către iminenta moarte.
“Islambekov, Chariev, Niyazov … Prietenii mei, să nu vă amintiți de mine așa …”
În timp ce mergeam, întreaga mea viață mi se perinda dinaintea ochilor. Mama, tata, surorile, casa noastră... copacii...
Dar gândul că nu era nimeni să mă jelească m-a ajutat să-mi accept moartea. Pe drum, toți rosteau o rugăciune învățată în copilărie. Dar, surprinzător, soldatul m-a condus în sala de mese. I-am urmat în liniște - apoi mi-a ordonat să mă așez la masă. Curând, bucătarul a adus mâncare pe o tavă: câteva felii de pâine albă, friptură și suc de caise.
În timp ce încercam să înțeleg cele întâmplate, translatorul a venit în fața mea.
„Brigadeführer-ul mi-a ordonat să te hrănesc. Așa că, stai și mănâncă...”
Cu mâini tremurânde, am ridicat o furculiță. Translatorul, după ce scoase din buzunar un carnet, a început să se uite la fotografia unei femei.
„E bună pâinea?”, m-a întrebat zâmbind.
Am dat din cap, în semn de răspuns. Cu buzele tremurând, am rupt din pâine și am început să mănânc carne. Am simțit imediat o creștere a energiei.
„Nu te sfii! Mănâncă! E deja ora prânzului. Vor fi hrăniți în curând și prietenii tăi. De azi înainte, veți fi hrăniți corespunzător. În loc de coajă de cartofi fiartă, veți avea la masă cartofi. Este ordinul Brigadeführer-ului.”
După ce a pus o lingură pe un vas, și-a mutat privirea uimită. M-a întrebat:
„Cum te cheamă?”
Pentru prima dată, l-am putut vedea de aproape. Era cam de aceeași vârstă cu mine, în jur de douăzeci și cinci de ani. Mi-a părut drăguț și amabil.
„Mă cheamă Odil”, i-am răspuns
„Pe mine Richard.” Învățase rusă la Universitatea din Berlin. Din păcate, nu putuse să o termine. În 1938, fusese înrolat în armată și rămăsese în război.
Richard a mai stat cu mine un timp, apoi s-a ridicat, îndreptându-se spre ușă. S-a uitat înapoi, s-a uitat la mine, apoi la natura moartă agățată de perete.
„În scurtă vreme, trupele voastre vor ajunge aici. N-a mai rămas mult... Se va termina în curând.”
„Nouă luni mai târziu, la sfârșitul lui ianuarie '45, Armata Sovietică a eliberat lagărul de la Auschwitz. Umar Islambekov n-a mai apucat ziua aceea, murise la scurtă vreme de febră tifoidă. Era atât de tânăr, se însurase la 18 ani și plecase pe front la 19. Naufal se spânzurase pe la mijlocul toamnei. Și alți mulți prieteni și camarazi n-au putut să reziste vieții dure din lagărul de concentrare și locul ăsta teribil a fost ultimul lor refugiu. Doar eu, Niyazov și doar alți câțiva am reușit să supraviețuim lagărului morții.
Au trecut mulți ani de atunci, dar acele zile mi-au rămas vii în memorie. În special în astfel de zile de primăvară, îmi amintesc duminica aia magică din '44, povestea pâinii albe, când aveam înaintea ochilor fețele fericite ale acelor prizonieri care gustaseră o bucățică din cea mai bună delicatesă. Îmi amintesc Brigadführerul și pe translatorul Richard care, în loc de orice altceva, ne-au arătat milă și compasiune. Poate erau printre și ei dintre cei care nu găseau răspunsuri la întrebări care îi chinuiau. Și, văzând atâta sânge și moarte în jurul lor, li s-a trezit conștiința în sufletele lor obosite. Asta explică felul în care a procedat ofițerul acela.”
Tata a tăcut. În cele din urmă, m-am dus la fereastră și am închis-o, întrucât se răcise în cameră. Stând o vreme acolo, am fost aproape de tata. Aș fi vrut să-i spun ceva. Se uita undeva departe. Îi tremurau mâinile pe mânerele scaunului.
„Tată, iartă-mă...” m-am repezit în brațele lui.
Plângeam, și eu și tata.
„Știi, fata mea... fiecare bucățică de pâine... oricât de mică... înseamnă enorm pentru mine. Încă mai vreau să-mi împart pâinea cu ei...”
Autor: Sherzod Artiktov
Aprilie, 2020, Margilan, Uzbekistan
Traducere din engleză în română: Florentina Loredana Dalian
Noiembrie 2020, Slobozia, România
___________________
*Got vergib uns, wir sind alle Geshopfe - God have mercy on us, animals that have lost their human form. - Dumnezeu să aibă milă de noi, animale care ne-am pierdut umanitatea
**Brigadeführer - un grad special de ofițer superior al SS, corespunzător gradului din armată de General-Maior
(Notele aparțin autorului - n. trad.)