de Sherzod Artikov
- Unchiule Nurmat, l-am salutat, în timp ce deschideam poarta și mi-am văzut vecinul îmbrăcat neobișnuit.
- Eu... eu... , a răspuns zorit - Strig la tine de multă vreme.
„Unchiul” Nurmat avea șaptezeci de ani, era un om mic și subțirel, și niciun fir de păr nu-i căzuse de pe cap. Trăia ca un cerșetor. Soția îi murise cu ani în urmă, lăsându-l singur, cu copiii. Cu excepția celor două fiice care-l vizitau, nu avea nicio rudă care să-i poarte de grijă.
Fusese actor, unul care jucase numai roluri minore toată viața, un om mediocru, al cărui vis de a întruchipa personajele lui Shakespeare pe scenă se transformase într-o dorință obsesivă. Acest om, al cărui cel mai semnificativ rol în teatru fusese Babchinsky în „Inspectorul”, era sincer, lipsit de încăpățânarea inerentă oamenilor vârstnici, binevoitor și energic. La vârsta aceea, nu mai avea nimic să-i ceară vieții și nu se putea plânge de soartă în nicio privință. Însă, din motive oarecare, în ciuda celor patruzeci de ani de experiență, nu se simțea încrezător pe scenă și, din acest motiv, se spunea, nu ar fi putut juca rolul bătrânului Rege Lear în faimoasa piesă shakespeariană.
- Am repetat o grămadă ieri, vecine, mi-a spus, alergând prin cameră în fața ea, din pricina frigului, apoi încălzindu-se lângă sobă. N-a mers. Nu se potrivea. În momentul acela, mi-am spus: Cum poți repeta în felul ăsta, seara? Trebuie să fac repetiție dimineața, să mă trezesc devreme. Cred că asta e decizia corectă. Fiindcă noaptea trecută am repetat monologul nenorocitului rege în ultima scenă de patru ori. Fără niciun succes. Dar în dimineața asta, interpretarea mea a fost mult mai bună.
În timp ce spunea asta, își freca mâinile.
- Pot să mă așez pe scaun? - a continuat.
Părea că se încălzise deja și s-a mutat de lângă sobă.
- Iată! Stăteam așa. Nu vertical. Un pic ghemuit, pentru că așa stătea Regele Lear. E bătrân, epuizat. Mâinile îi tremură întruna. De aceea nu poate îmbrățișa strâns trupul fiicei sale moarte. Mai mult - face ochii mari, nevrând să creadă lipsa de viață a acesteia.
A deschis și el larg ochii, scoțând din buzunarul jachetei o foaie de hârtie mototolită. Apoi, luând poziția Regelui Lear, a început să recite un monolog trist, trăgând cu ochiul la bucata de hârtie.
- Mai am de lucru la câteva neajunsuri - a spus după ce și-a terminat monologul. În special această ultimă scenă mai trebuie lucrată. Asta-i partea cea mai grea.
S-a ridicat de pe scaun, a venit lângă mine și, privind în jur cu timiditate, a șoptit:
- Chiar și marilor actori le e greu să joace ultima scenă. Trebuie să fiu serios în privința monologului și să-l învăț. Până când am să car monoloagele scrise cu mine? Dacă, azi-mâine, mă întorc la teatru, nu mai e chip să citesc monologul de pe o bucată de hârtie.
Și-a frecat tâmpla și a inspirat.
- Trebuie să rezolv această problemă. Mai bine mă duc acasă.
Și-a exprimat grăbit recunoștința față de mine, că am asistat la repetiția lui, și, strângând hârtia cu monologul în pumn, a ieșit din cameră.
După ce a plecat, m-am dus afară, înfofolit. Mi-am petrecut toată ziua lucrând în biblioteca orașului. Răsfoind cărți, am adunat informații pentru lucrarea mea de cercetare despre literatura latino-americană. Seara, când m-am întors acasă, l-am găsit din nou pe unchiul Nurmat la poartă. Bătea nerăbdător cu pumnul în poartă. Era îmbrăcat la fel ca mai devreme.
- Ah, nu erai acasă? - a exclamat când m-a văzut.
- Am fost la bibliotecă, am răspuns, arătând către cărți.
- Am fost la teatru astăzi, a mai zis, ignorând cărțile. Am vrut să-i vorbesc directorului despre întoarcerea mea la lucru. Am așteptat multă vreme în afara biroului lui. Dar n-a venit. Mâine mă voi duce din nou. Îi voi spune că m-am hotărât să mă întorc pe scenă și că voi juca Regele Lear.
A doua zi, când am trecut pe lângă casa lui, fereastra dinspre stradă s-a deschis, iar unchiul Nurmat privea afară.
- Vecine! - m-a strigat, fluturându-și mâna. L-am întâlnit pe director noaptea trecută: a venit. I-am spus despre intenția mea. M-a ascultat cu atenție și a vorbit măgulitor despre întoarcerea mea. Dar se pare că postul a fost amânat pentru o perioadă lungă de timp, deoarece, zicea, nu există niciun loc liber în teatru în momentul acesta. Mi-a spus că mă va anunța prin telefon imediat ce se va elibera un loc.
În următoarele trei zile, unchiul Nurmat n-a mai venit să mă vadă. Și când, în cele din urmă, l-am întâlnit, m-a privit enervat.
- Ticăloși, ticăloși! - repeta întruna.
S-a așezat lângă sobă, ca de obicei. Gesticula mult în timp ce vorbea.
- Fiicele mele sunt aici - Am simțit o notă de furie în vocea lui, care nu-i era caracteristică.- Le-am spus că m-am dus iarăși la teatru, dar ele nu mi-au aprobat ideea. Mi-au zis că sunt bătrân și nu mai pot lucra la fel ca înainte. Au zis că n-aș putea lucra acum. Nu, asta n-are să se întâmple! E momentul potrivit pentru a juca Regele Lear. Și vârsta mea e potrivită. Regele Lear avea aproape șaptezeci de ani.
S-a ridicat brusc, „măsurând” camera dintr-un capăt în altul, cu o mână la spate.
- Ai văzut, nu-i așa? - mi-a zis, oprindu-se brusc în fața mea. Ai văzut că pot juca Regele Lear, cât de profund i-am studiat starea sufletească. Ai auzit cu urechile tale cât de expresiv am citit monologul. Iar ele n-au văzut și n-au auzit. Mi-au rupt sufletul, spunând cuvinte nemiloase.
Am privit în sus, distras de la descrierile portretului lui Mario Benedetti. Era o parte a operei mele academice. Nu puteam lucra, când unchiul Nurmat era așa nervos. Apa fierbea în fierbătorul electric. Am preparat niște ceai.
- Ceaiul crește tensiunea, a zis.
Nu-i ardea să bea și a pus ceașca pe pervazul ferestrei.
- Unchiule, poate fiicele tale spun adevărul, am zis, în timp ce-mi sorbeam ceaiul până la fundul ceștii.
M-a privit cu tristețe.
- Ele nu știu nimic.
Aici obișnuiam să închiriez un loc pentru a locui. Vizita la părinții mei era uneori întârziată din pricina lucrului la institut, întrucât știința îmi mânca timpul. De când mi-am luat liber de la munca mea de la departament, știam că am suficiente ocazii de a-i vizita mai des.
- Mâine plec la țară, i-am spus, când am simțit că se mai calmase puțin. Îmi voi vizita părinții pentru două, trei zile, poate o săptămână.
A dat din cap, ca și cum ar fi spus „OK”.
- Până atunci, directorul teatrului mă va chema.
Am stat la țară două săptămâni. Zilele friguroase de ianuarie păreau chiar mai reci acolo. Mi-am continuat cercetarea fără a părăsi casa, din pricina frigului. Zilele erau plictisitoare și am tradus povestirile lui Benedetti în uzbecă. În ziua când m-am întors în oraș, s-a pornit o ninsoare puternică. Zăpada s-a așternut până la genunchi. Drumurile erau alunecoase. Nu era doar periculos să umbli pe jos, dar era chiar mai riscant să circuli cu mașina. Ne mișcam atât de încet, încât părea că vitezometrul taxiului nici nu indica, din pricina vitezei atât de mici.
Când am coborât din taxi, am observat o ambulanță lângă poarta unchiului Nurmat, cu șoferul aflat în ea, cu mâinile strânse pe volan. După un timp, un paramedic a ieșit din casă, având în mână o valiză cu instrumentar medical, și s-a așezat pe locul din față. Vehiculul a pornit încet pe drum. După ce am achitat taximetristului, m-am dus acasă la unchiul Nurmat. Când am intrat, fiica sa cea mare, Zarifa, tocmai aducea apă din fântână și m-a salutat. Am întrebat-o de sănătate și ce mai face, apoi am intrat în casă. Unchiul Nurmat stătea întins pe pat, uitându-se în tavan. Avea capul acoperit cu un bandaj alb.
- Ieri a fost foarte beat și a alunecat în zăpadă, a spus Zarifa. S-a lovit la ceafă.
M-am așezat pe un scaun de lângă pat, punându-mi lucrurile alături.
- Directorul teatrului nu m-a sunat încă, a zis el, când m-a văzut.
Se lăsă o scurtă tăcere. M-am uitat prin cameră: soba neaprinsă, un dulap înclinat cu niște cărți în el, un pat cu arcuri și un scaun vechi. Un telefon vechi zăcea pe pervaz, lângă el, o sticlă de vin golită, o grămadă de foi și seringi folosite care zăceau împrăștiate. Camera era atât de rece.
- Vecine, a zis unchiul Nurmat nervos, văzând că am adus lemne din curte pentru soba de gătit - uită-te puțin la telefon, e cumva firul rupt?
- Nu, e în regulă, i-am spus, aruncându-mi privirea spre telefon.
Am scăpărat și am aprins soba.
- Oh, bine, - a zis cu mare satisfacție, asigurat de răspunsul meu - dacă directorul mă caută, telefonul o să sune.
Soba începuse să se încălzească, iar lemnele din ea trosneau. O căldură plăcută se împrăștia în cameră. Zarifa trebuie să fi văzut fumul de la sobă și a intrat în cameră să se încălzească.
- Am învățat pe de rost toate speach-urile și monoloagele Regelui Lear, a zis unchiul Nurmat, după ce fiică-sa, încălzită, a ieșit din nou în curte.
Nu-și putea mișca deloc capul din pricina rănii. Astfel că își rotea ochii în timp ce vorbea.
- Totuși, nu-i niciun apel de la teatru. Am așteptat în fiecare zi. Nicio veste n-a venit.
A adormit curând. Părea că paramedicul îi adăugase pastile de somn când i-a făcut injecția. Fiica cea mică, Zamira, de cum a intrat în cameră, s-a dus la fereastră și a sfâșiat toate foile împrăștiate. Când a terminat, s-a așezat pe marginea patului în care stătea întins tată-său.
- Trebuie să mergi la spital, fără alte argumente!, a zis, când acesta s-a trezit.
Unchiul Nurmat a privit-o surprins, apoi pe fiica cea mare, care adusese ceai în cameră.
- Nu vreau să merg la spital! Voi primi în curând un telefon de la teatru.
Fiicele au scuturat din cap când l-au auzit astfel.
- Nu te vor suna! - a zis Zamira, cu un geamăt profund - și știi de ce nu te vor suna? Pentru că nu au nevoie de tine. Sunt zeci de actori în teatru care pot juca rolul Regelui Lear. Și sunt unul mai talentat decât celălalt. Directorul nu-ți va da ție rolul, ci unuia dintre ei! Nu ți-au dat rolul acesta când lucrai acolo, și crezi că ți-l vor da acum?
- Sora mea are dreptate, și-a ridicat vocea și sora cea mare, Zarifa, din pragul ușii. Toată viața ai visat să-l joci pe Regele Lear. Ți-ai cheltuit cu visul ăsta toată viața și tinerețea ta. Dar n-a fost să fie, n-a fost destinul tău. Acum ai îmbătrânit. Nu mai ești la vârsta la care să alergi pe urmele unui vis.
Unchiul Nurmat oftă greu, strângând cu toată puterea marginea patului.
- Tu... voi amândouă... ieșiți afară!
După ce au plecat, zăcea liniștit, neluându-și ochii de pe ușă. Când a vorbit, nu mi-am dat seama dacă vorbea pentru sine sau mi se adresa.
- Viața mea a trecut nu urmărind un vis, ci zbătându-mă să am grijă de fiicele mele. Toți colegii mei veneau dimineața la teatru frumos îmbrăcați și pieptănați, în timp ce eu apăream în haine vechi, cu barba nerasă de săptămâni. Fiindcă n-aveam timp să mă ferchezuiesc. Preluasem îngrijirea zilnică a fiicelor mele, din cauza bolii soției. Le aveam grija, le spălam, le hrăneam, le duceam la școală și grădiniță, făceam teme cu ele, iar dacă se îmbolnăveau, stăteam cu ele în spital câteva zile. Din pricina asta, nu am putut să lucrez în teatru așa cum am visat să o fac. Am fost și talentat. Dar îngrijirea fetelor îmi lua mult timp. Când se punea în scenă o piesă la teatru, mi se întâmpla adesea să fiu mustrat de regizorul de scenă, deoarece nu doar că nu-mi puteam juca rolul perfect, dar și pentru că nu puteam memora textele personajelor. Aproape că nu lucram de unul singur, ca alții. Nu citeam cărți, nu-mi exersam vorbirea. Douăzeci și patru de ore pe zi mă gândeam numai la fete. Și astfel au încetat să-mi dea roluri. În ochii regizorului de scenă îmi căpătasem reputația unui actor inept, nepotrivit pentru orice rol, complet iresponsabil, și am fost demis, ocolit în distribuirea rolurilor. Luni de zile nu jucam nimic. Mi s-au mai dat roluri, ocazional și neașteptat, dar erau numai roluri minore, în producții mărunte și nepopulare, episodice, cu două, trei replici.
Unchiul Nurmat a tăcut, uitându-se abătut la telefon. Avea lacrimi în ochi, și în curând au început să-i curgă pe obraji.
- Viața mea nu a urmat niciodată un vis, a mai zis, închizând ochii.
Lemnele din sobă trebuie să se fi terminat demult, începuse să se răcească. Am adus din curte un alt braț de lemne pentru foc.
În timp ce făceam cald, ușa se deschise și paramedicul pe care îl văzusem de dimineață a apărut în prag.
- Am încercat să-l ducem pe tata la spital, zise Zamira, scuzându-se - dar nu va merge niciodată singur.
- Oamenii devin atât de capricioși când îmbătrânesc, zise și cealaltă fiică, aruncând o privire jenată către patul în care zăcea tatăl său.
Cei doi oameni l-au întins cu grijă pe unchiul Nurmat pe o targă. N-a opus rezistență. Nici măcar nu și-a deschis ochii.
M-am dus la fereastră și am stat în picioare de unul singur în cameră, o vreme. Bucățile de hârtie pe care fuseseră scrise monoloagele și replicile Regelui Lear stăteau împrăștiate pe pervazul ferestrei, unele zăcând lângă o sticlă de vin și o seringă, altele, în spatele telefonului.
- Aș vrea să aerisesc și să ordonez puțin camera.
Văzând-o pe Zarifa stând în prag, am ieșit în hol. Am stat acolo sprijinind un perete, cu gânduri învârtindu-mi-se-n cap. Brusc, a sunat telefonul. După un timp, am auzit vocea Zarifei, după ce a ridicat receptorul.
- L-ai internat pe tata? Aerisesc camera, miroase peste tot.
Autor: Sherzod Artikov
octombrie, 2019
Traducere din uzbecă în engleză: Sherzod Artikov
Traducere din engleză în română: Florentina Loredana Dalian
04 ianuarie 2021