Vechi scrisori
Am recitit vechi scrisori. Câte una de la Andrei, Dana Z. și Mano și mai multe de la Mireille. Aproape 30 de ani între acum și acel timp, pe care nici n-aș ști cum să-l definesc. Plus o felicitare târzie de la Rica. Sensibilitate, magie, elan tineresc, dar mai ales Prietenie. Aproape nu-mi vine să cred că am avut o asemenea comoară, pe care mai târziu n-am mai regăsit-o. Să fi fost de vină tinerețea celor douăzeci (plus/ minus) de ani, vremurile acelea sucite, ori simplul fapt că am fost nevoiți să respirăm același aer timp de cinci ani? Câtă delicatețe în această prietenie, cum ne știam unii altora toate, fără să ne invadăm sufletele cu bocancii, câtă sinceritate! Și cum nu realizam aceste lucruri pe atunci, îmi păreau atât de firești! Nu, nu erau firești, erau excepționale, dar noi le trăiam ca pe ceva firesc, fiindcă făceau parte din noi, din felul nostru de a fi și de a ne manifesta.
Eram atât de frumoși, atât de adevărați! De Mireille am fost cel mai aproape. Abia recitindu-i scrisorile (care s-au înșirat pe vreo doi ani după momentul când fiecare am luat-o pe alt drum), am realizat că, pe timpul studenției, am trăit o prietenie adevărată. Viața ne-a despărțit, de parcă am trăi pe planete diferite. Am s-o caut cu Interpolul. Dar nu, poate-i mai bine așa. Să rămânem noi, cele de atunci, și cu imaginea prieteniei nealterată. Ceea ce sunt acum e, în mare parte, și rodul acelei întâlniri mirabile. Probabil la fel e și în cazul ei.
Am trăit pe granița unor vremuri în schimbare, și asta răzbește din scrisorile tuturor. Inevitabil, aceeași poveste despre efortul fiecăruia de a-și afla un rost în viață. Toată acea debandadă, debusolare, neîmplinire, pe care fiecare o lua așa cum îi era firea, dar care era imposibil să nu-și fi pus amprenta. Într-una din scrisori, M îmi scria, după luni de căutări și așteptare: „Toată lumea îmi spune să aștept, dar eu nu mai pot, nu mai vreau să aștept! Dar asta e, după cinci ani de facultate, se pare că mi-am câștigat dreptul la așteptare. Se-apropie iarna, așa că îl aștept pe Moș Crăciun. Ai mei încă mă mai consideră copil și mă tratează ca atare, iar eu nu vreau să-i dezamăgesc, îi mai las să se simtă și ei tineri.” M avea pe atunci 23-24 de ani, vârstă la care ar trebui să simți că toată lumea este a ta, nu că te afunzi într-o fundătură căreia nu-i vezi capătul. Cât despre Corina, ce-mi spunea, tot ea? „Corina R lucrează la o casă de copii, îi culcă, îi scoală, face lecțiile cu ei... Îți amintești ce minte brici avea și ce viziune inginerească? Toate astea, pentru ce?!” Motanul, cap de serie numărul 3 în promoția lui de electrotehniști, ajunsese pe câmpurile de la Gura-Ialomiței, la instalat linii de înaltă tensiune, unde lucra cu muncitori necalificați, de care trebuia să tragă dimineața din barăci, să le ia sticla de la nas și să-i roage frumos să se cațere pe stâlpii de înaltă. Mano zicea și el de șantierul naval care e în cădere liberă. Dana, studioasa și stresata, cu ambâț de București, trebuia să plătească o chirie de 40.000 dintr-un salariu de 16.000. Erfuleasca, și ea, ca să-și țină postul de la „Mediu”, trebuia să închidă ochii la valorile false care se transmiteau oficial la calitatea aerului, la aparatul nefuncțional și la alte multe nereguli. Asta mi-o spusese M cu multă indignare, zicând că ea n-ar fi putut (nici eu!), adăugând, în stilul ei umoristic, că „În ritmul ăsta, în curând o să inspirăm numai aer ozonat.” Despre Luxa, mi-a scris mai târziu, într-o vedere trimisă de la Iași, unde se întâlniseră întâmplător la o conferință: „Mi-a zis să-ți spun că e și fața Alexandrei pe aici, dar e mai mult dos.” M era uimită de tranformarea Luxei dintr-o optimistă incurabilă, într-o pesimistă sadea. Nici eu n-am început pe roze, dar nu mai zic, nu-i loc de văicăreli pe aici. Nu-i vorbă, până la urmă, fiecare și-a aflat un drum și sunt convinsă că fiecare a dat cât a putut mai mult în condițiile date. Și poate că a și primit. Dar ceva din avântul tinereții s-a frânt în noi pentru totdeauna. Iată o crimă despre care niciuna dintre istoriile ulterioare nu va vorbi, la capitolul „vânzare de țară și vânzători premiați”.
Până la urmă, cel mai mare câștig al celor cinci ani (1987 - 1992) rămâne prietenia, acea nestemată ce nu poate fi nici vândută, nici cumpărată, nici atinsă de aripa timpului. De-ar fi să iau anii mei tineri de la capăt cu tot chinul studiului, aș face-o în primul rând pentru asta. Citind vechi scrisori, am întinerit. Și-am înțeles că fiecărui om îi e dat să trăiască timpul său, care nu trebuie comparat cu nimic și care nu poate fi nici mai bun, nici mai rău decât altele, ci doar așa cum e. Până la urmă, depinde de noi ce sens îi dăm, ce culoare, ce parfum. Iar căutarea binelui sau a răului trebuie făcută în noi, și nu în afara noastră. Ca și în cazul lecturii mele: În timp ce eu citeam, afară își făcea de cap simfonia turbată a ploii, a vântului, dar din scrisorile mele de demult răzbea un soare toropitor.
Forentina Loredana Dalian
Slobozia, 18 iunie 2021