Îmi amintesc exact momentul când l-am văzut prima oară. La festivalul de umor „Cât e Buzăul de mare”, în zi de mai, 2008. Mă cocoțasem și eu pe scena Casei de Cultură să citesc un text umoristic. Aveam la dispoziție maximum 4 minute. Cronometrasem și am ales un text mai scurt - „Onorată instanță”, umoristic, desigur, în care un țăran se adresa unei instanțe de judecată. Citeam și mai priveam în sală. După ce am lecturat câteva fraze, mi-au picat ochi pe el, în primele rânduri. Știam ce personalitate este. Și atunci, eu, care nu am probleme cu vorbitul în public, am început să tremur cu tot cu foaia de pe care citeam, la gândul că uite cine ascultă prostiile mele. Îmi tremura și vocea, care numai adecvată lecturii unui text umoristic nu era. Aș fi vrut să se termine mai repede, parcă nu se mai termina, și nu știu cum am dus textul la capăt. Dacă aș fi fost spectator, nu m-aș mai fi ascultat demult.
Seara, la masă, Mihai Sălcuțan m-a așezat lângă Ștefan Cazimir, căci despre el este vorba: profesorul, lingvistul, umoristul, politicanul. Eu eram tot cam înțepenită dar, până la urmă, s-a închegat, firesc, o conversație. Și, spre surprinderea mea, era chiar legată de textul pe care-l bălmăjisem pe scenă. M-a întrebat cu acel licăr pe care-l avea în priviri, cum de mi-a venit ideea dublei cacofonii: „că calu' ca calu'”. Ideea? Nici măcar nu știam ce-i aia dublă cacofonie, darămite că ar putea prezenta interes pentru cineva. Mie, așa mi-a venit să zic, când scriam. De fapt, nu mie, țăranului din capul meu. Mi-a spus câte duble cacofonii (intenționate, desigur) a numărat la Caragiale (cum se știe, era specialist în opera carageliană) și era extrem de încântat (cu încântarea celui care studiază) că, iată, mai descoperise una pe care n-o știa. Nici Caragiale! Domnul George Corbu mi-a povestit ulterior că, atunci când se mai întâlneau prin București, o vreme, „calu' meu” devenise un fel de salut între ei. „Că calu' ca calu', dom' profesor!”
Atunci, la masă, am cântat: Cazimir, Corbu, Sălcuțan și eu. Cred că dumnealui ne-a făcut fotografia, altfel, ar fi trebuit să apară în ea. Avea o voce superbă, cânta minunat! Așa vreau să mi-l amintesc, cântând.
Încă nu aveam cărți publicate. Am debutat tot prin 2008, în vară, și i-am trimis o carte. Am primit o telegramă ca răspuns, în care-mi mulțumea. Nu mai văzusem telegrame de când eram copil. M-a impresionat gestul, nu mă așteptam să răspundă. Însă educația vorbește atât în gesturile mici, cât și în cele mari, atât cu oamenii mari, dar mai ales cu cei mici.
L-am revăzut ulterior de câteva ori. În fotografia cu păpădia, eram tot la Buzău, în 2017, de fapt, pe drumul spre Colți, când „ni s-a rupt căruța-n drum”, că calu... Găsise pe undeva o păpădie și tot sufla în ea fără succes. De pe margine, îi strigam: „Mai cu viață!” Până la urmă a dovedit-o. E și viața un fel de păpădie. Uneori, fulgii îi zboară mai repede, alteori mai târziu. A domnului Ștefan Cazimir s-a terminat ieri. Dar ceea ce a lăsat în amintire nu-și va lua zborul prea curând, ca fulgii unei păpădii.
Dumnezeu să-l odihnească!
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 06 august 2021
