Un domn ce pare de o vârstă cu Timpul își plimbă cu lentoare pașii prin sala imensă a Poștei, apoi se oprește, după o veșnicie, la ghișeul la care nu se duce nimeni. Îl auzim vorbind cu funcționara intrată, în sfârșit, în funcțiune. Vrea un abonament la revista „Lumea”. Care lume, se indignează funcționista, lumea bucuriilor, lumea copiilor, lumea credinței, lumea papagalilor... Lumea și-atât, își exprimă domnul preferința. N-avem lumea și-atât, poate nici nu există - opinează, ca să nu tacă, Nuți-de-la-ghișeu. Există, o contrazice domnul, o citesc de multă vreme. Să fie la ea! Apoi domnul mai vrea un abonament la „Magazin istoric” și la „National Geografic”. Ni la el! În preajma Crăciunului, lumea (care lume?) aleargă după porci, și lui îi arde de istorie! Hai c-om pune de-un Magazin Istoric, dar Național Geografic n-avem, doar Național. Nu, zice domnul, ăla-i altceva, e ziarul. Eu vreau revista. Am dintr-odată un sentiment de lume care se duce. Mă întreb câți oameni mai merg la Poștă să-și facă abonament la reviste științifice. Câți le mai citesc? Dar încerc un sentiment de optimism, gândindu-mă că, atâta vreme cât mai există măcar acest domn, lumea (care lume?) aceea n-a murit.
Optimismul mi se spulberă într-o clipă când o aud pe Nuți sau cum o fi chemat-o, după ce domnul îi mai spune ceva, cum se rățoiește la el, la lume, la soartă, la noi toți, cu voce neșlefuită, așa cum trebuie să-i fie toată ființa: „Când oi ajunge și eu în anii dumneavoastră, poate o să citesc și eu! Până atunci, n-am timp!” Domnul cărându-și timpul în spate nu zice nimic. Probabil s-a lipsit demult de gândul de-a mai schimba lumea. Dar eu simt o sabie-n inimă. Nuți crede că domnul citește pentru că are timp, nu pentru că e cult, pentru că are curiozitatea vie, că nu se lasă în mocirlă. Ea, în schimb, doar de aia nu citește: că n-are timp. De-ar fi doar din ăștia ca ea, am putea spune că lumea deja a murit. Dar lui Nuți nu-i pasă, iese de după ghișeu, nervoasă că a avut de lucru, dispare într-un birou ca într-o gaură neagră și trântește o ușă, să ne fie clar cine-i ea și ce crede despre expirați d-ăștia care „au timp” să citească. Pare că nici domnului nu i-ar mai păsa, iese afară, șontâc, șontâc, spre o lume în care nu se mai regăsește.
Ies și eu mai târziu, trag aer adânc prin mască, apoi trec strada la bătrânul cizmar. Să-mi schimb flecurile la niște pantofi, care, altfel, par noi. Careva mă întrebase odată: „Cuuum, tu pui flecuri la pantofi? Eu, când se duc flecurile, îi arunc.” Eu, nu! Fie și numai din respect pentru miile de oameni care odată umblau desculți, nu de plăcere, ci fiindcă n-aveau ce încălța. Sau pentru soldații cărora le degerau picioarele pe câmpul de luptă. Și asta e o lume care moare încet. Bătrânul cizmar nu-i de găsit, a pus lacăt pe ușă. Cu de-alde Frosa care aruncă pantofii când li s-au dus flecurile, nici el nu mai are loc în lumea asta.
Dincolo de ușa cu lacăt, sediul unui partid. Frumos de galben ce-i! De-a stânga și de-a dreapta siglei, sunt înșirate obiectivele cheie. Îmi pică ochii pe „Preocuparea constantă pentru educație”. Să mori tu, partid iubit?!
Un câine negru cu ochi albaștri e legat de un stâlp și latră din când în când. Latră așa, a nimic. Îl înțeleg, și eu aș lătra. Îi spun și lui asta și pare că pricepe. Se oprește din lătrat și mă privește fix cu ochii lui albaștri superbi. Ceva mai târziu, ne-am intersectat în drumul nostru, de data asta, el - în lesă, lângă stăpân. Când mă vede, se smucește și vine foarte aproape de mine, bulversându-și companionul. Mă fixează iar cu albastrul lui de Voroneț și parcă ar vrea să-mi spună ceva. Îi zâmbesc și îi zic - de data asta, doar în gând - „Văd că ți-ai regăsit prietenul, că nu ești al nimănui, și mă bucur pentru tine.” Poate că, totuși, lumea n-a murit.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 23 decembrie 2021