Vacanță pe meleaguri vâlcene și argeșene

         25-27iulie 2022 (Jurnal de risipită - 95)

          Grupul de copii „Speranța” al parohiei Cuza Vodă din Slobozia, a beneficiat, printre alte activități de vacanță oferite de Asociația „Din inimă pentru aproapele”, de o excursie de trei zile în județul Vâlcea, în cadrul căreia plimbarea și relaxarea s-au îmbinat cu educația și instruirea/ informarea în diferite domenii (istorie, geografie, meșteșuguri etc), în funcție de obiectivele vizitate. Am participat, în calitate de membru al asociației și însoțitor, împreună cu alte doamne (Stroe, Drăghici, Papacu, Ezeanu, Dobre, Furtună), iar grupul a fost condus de părintele Dumitru Drăghici.

          Luni, 25 iulie 2022

          În autocarul pus la dispoziție de Consiliul Județean Ialomița, condus de abilul șofer Nelu, e liniște, copiii par adormiți, cum e și firesc la ora aceea matinală. Facem rugăciunea, doamna profesoară Stroe ne distribuie grupurile de care vom răspunde mai îndeaproape fiecare, îmi notez patru nume de fete și unul de băiat (Andreea, Maria, Ioana, Bianca și Mario - grupul 1), îmi pregătesc agenda și apoi mă las pradă bucuriilor călătoriei.

          Citesc din cartea postumă a poetului Lucian Mănăilescu, prieten bun, plecat prea devreme la Cenaclul din Cer - „Acrobații la zidul morții”, ca să uit de acrobațiile mele la zidul vieții, pe care le-am săvârșit ca să pot ajunge la timp, trezită mult prea târziu (ce dacă de două ceasuri!), ba încă și nimerită pe alăturea cu drumul dintr-un soi de misfit, halal nepotriveală, ca să nu zic comunicare defectuoasă, cum se obișnuiește mai nou.

„Te uit în fiecare seară!” zice poetul „și te strig pe toate numele, / îți spun Nimeni și Ana/ și Amintire, iar la urmă/ uit și mă îndrăgostesc/ iar de tine.” Mai citesc pe undeva o zisă de-a lui Octavian Goga (or fi știind copiii cine-a mai fost și ăsta?): „O frontieră se apără cu un corp de armată și cu statuia unui poet.” Sanchi, nea Tavi, crezi oare matale ce-ai zis? Oi fi crezut, că fără idealiștii trecutului nu s-ar fi ales nimic de țara asta, dar mă întreb dacă se mai aplică și astăzi. Îmi pare că o frontieră nu se mai poate apăra cu nimic, poate doar bunul Dumnezeu știe.

          Prima oprire  - Muzeul Național Brătianu, Domeniul Florica

          Situat într-o „priveliște rară și de preț în geografia neamului românesc” (Ion Pillat), muzeul este parte a unui ansamblu ce alcătuiește Domeniul Florica (după numele primului copil al familiei, decedat la numai 3 ani). Aici a locuit familia Brătianu, cea mai însemnată familie politică a țării, care a dat trei prim-miniștri, dintre care Ion și Ionel au avut o importanță covârșitoare în conturarea României moderne (primul, în Războiul de Independență, cel de al doilea, la săvârșirea Marii Uniri de la 1918, în urma Primului Război Mondial). Dar nu e de neglijat nici poetul Ion Pillat, nepotul lui Ion C. Brătianu, care și-a petrecut mare parte din copilărie la moșia Florica. Acestuia nu prea i-a plăcut politica, rupând oarecum tradiția familiei, dar a lăsat o însemnată operă literară și chiar o moștenire literară transmisă prin fiul său - Dinu , și nepoata, Monica.

            După ce admirăm atât cât putem din parcul superb căruia nu i se vede capătul, 

suntem întâmpinați cu deosebită căldură de muzeografii Marinela, Dragoș și Răzvan care

 ne povestesc, pe rând, despre muzeu, despre familie, despre soarta conacului, despre 

obiectele pe care le vedem etc. Aflăm că acest conac a fost electrificat foarte devreme, 

prin intermediul unui generator electric, încă din anul 1920 (electrificarea Ștefăneștiului 

s-a făcut abia prin anii 60), admirăm câteva piese originale care s-au păstrat, majoritatea, 

din păcate, fiind distruse la marea naționalizare când mâini grosolane și minți necioplite 

au spart, au ars, au zvârlit pe fereastră valori inestimabile. Printre obiectele de valoare 

care s-au păstrat (am înțeles și cum a scăpat distugerii, fiind foarte solidă, greu de ridicat) 

se află o masă deosebit de frumoasă, de formă rotundă, confecționată din lemn de cireș 

pietrificat, datând din secolul al XVI-lea și adusă de Ion Brătianu de la Paris, cumpărată 

în urma unei licitații. Timpul nu a lăsat urme adânci nici pe vitrinele cu geam de cristal, 

nici pe sobele de teracotă, adevărate obiecte de artă. Ionel Brătianu, inginer de profesie, 

a transformat casa inițială cu 8 camere, într-una cu 40 de încăperi și 14 băi, proiect care 

s-a întins pe durata mai multor ani. Într-una dintre camere, așezată central și cu acces 

către/ dinspre dormitoarele copiilor, la parter se află sala/ masa de studiu a copiilor 

brătieni, care studiau cu guvernantă elvețiană, între orele 8 și 11:30, fiind instruiți în arta 

pianului, desenului, în misterele religiei și limbilor  franceză și germană, iar la etaj - 

o bibliotecă impresionantă, se pare că una dintre cele mai importante biblioteci 

particulare de la vremea aceea, cuprinzând peste 30.000 de volume. Zile întregi au 

luminat împrejurimile cu flăcările lor - la propriu - și numai Argeșul știe câtă știință 

nu s-a dus pe apa... lui, când noua orânduire comunistă venită la putere a pârjolit totul, 

mai ceva decât turcii odinioară. Asta e, ghiolbanii au avut dintotdeauna rău de la mirosul 

de carte și n-au priceput niciodată la ce folosește. Ils ont mal à la tête à cause des livres1).

Dar n-am să înțeleg niciodată de ce le place mai mult mirosul de hârtie arsă, înțelegând 

prin aceasta nu doar suportul, ci și conținutul acestuia: inteligență, creativitate, știință, 

istorie și multe altele. Parafrazând versurile unei cunoscute melodii patriotice: 

Ghiolbani au fost, ghiolbani sunt încă, și-or fi în neamul românesc. Ghinion! -

 cum ar zice unii, alții. 

Copiii au fost foarte încântați de vizita aceasta, mai ales că doamna muzeograf a știut 

cum să-i atragă în „poveste”, iar unii dintre ei au mărturisit că astfel le-ar plăcea să 

decurgă orele lor de istorie. Unei fete chiar i s-a părut interesant și cool să fii muzeograf 

(„să stai toată ziua și să te plimbi prin camerele astea”). I-am spus că chestia asta „cool” 

i se poate întâmpla și ei, după ce trece mai întâi prin facultatea de istorie, unde va fi și 

mai cool să se facă tobă de carte. 

         Mănăstirea Curtea de Argeș, ctitorită de Neagoe Basarab, cu a sa legendă binecunoscută, e întotdeauna un loc încântător.  Amvizitat, ne-am rugat,am ascultat legenda Meșterului Manole, am văzut și fântâna și am adus un omagiu familiei regale a României, ai cărei membri își au mormintele acolo. Construită între anii 1515-1517, sub Neagoe Basarab, pictată ulterior la comanda ginerelui său, Radu de la Afumați, prin mâna zugravului Dobromir, Mănăstirea ortodoxă de la Curtea de Argeș aduce dovada credinței pe aceste meleaguri și, totodată, poartă în ea misterul legendei meșterului Manole. Ascultând zidurile, te aștepți să auzi jelania Anei, al cărei mormânt se presupune a fi pe peretele dinspre sud, marcat de o inscripție de culoarea sângelui. Oare tot ce-i durabil se face cu jertfă? Și oare jertfa trebuie să fie atât de mare? Nu știm. Dar ne punem întrebările, așteptând ecoul răspunsurilor din vremuri trecute sau viitoare.

          Catedrală episcoaplă, necropolă regală, încă din vremea regelui Carol I, adăpostește trupurile regilor României, care au lăsat urme, nu puține, în trecerea lor pe aici, dar și odorul cel mai de preț - moaștele Sfintei Mucenițe Filofteia, săvârșită încă din vremea copilăriei. Tot aici, în dreapta pronaosului, un adevărat obiect de artă, o evanghelie unică în lume, pictată pe pergament și scrisă cu litere de aur de prima regină a României, Elisabeta (poeta Carmen Sylva) care, într-o corespondență cu Elena Bibescu afirmă despre „drama lui Manole, care ar putea deveni minunată, dacă aş avea curajul să încep. Subiectul mă obsedează. Mă gândesc la el zi şi noapte. Doamne, dacă aş avea trei mâini drepte şi poate un mic creier de schimb!.”

          Ziduri văzute ori nevăzute, fântâni sau evanghelii - sunt fapte a căror trăinice dăinuie peste timp. Peste jertfă și tristețe se aștern ca un covor binefăcător iarba și florile, vrând parcă să afirme că urâtul și răul sunt sortite uitării, iar ceea ce rămâne sunt binele și frumosul. 

            Seara, pe terasa pensiunii din Râmnicu Vâlcea, ne-am bucurat de binefacerile 

unor temperaturi ceva mai agreabile decât cele caniculare de peste zi, iar copiii au dat

măsura capacității lor de a se distra, cântând și dansând, în majoritatea timpului pe 

muzica-nemuzică ce place îndeosebi tinerei generații. Important e că s-au simțit bine. 

            Marți, 26 iulie 2022

          Am vizitat o parte din Muzeul Satului Vâlcean, în aer liber, care se întinde pe 8 ha. Din tot acest ansamblu conceput astfel încât să ofere imaginea funcțională a unei așezări rurale tradiționale cu toate instituțiile sale social-culturale, noi am văzut școala primară rurală de la începutul secolului al XX-lea, din vremea lui Spiru Haret, două case, o culă, un han de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu grajdul aferent (câteva atelaje: trăsură, sanie, căruță, dric). La școală, am putut vedea o clasă așa cum arăta ea la vremea respectivă, iar doamna muzeograf ne-a spus că existau două săli de clasă plus o micuță cancelarie, clase în care se învăța simultan: clasa întâi cu a treia, a doua cu a parta. Una dintre săli păstrează specificul de odinioară (cu tablouri cu domnitori, pagini de abecedar înrămate, bănci, catedră), iar cealaltă se folosește acum pentru expoziții de pictură. Am putut admira și noi expoziția temporară, cu tablouri interesante, care s-a deschis în 4 iulie. 

 

         Au urmat Mănăstirile Ostrov (din Călimănești), Coziași Turnu, locuri unde ne-am rugat și am cântat priceasne. Desigur, aceste obiective sunt și adevărate comori artistice/ arhitectonice, pentru cine are ochi de văzut. Copiii noștri nu prea mai aveau, întrucât aveau un zor mare să meargă la ștrandul cu apă termală din Călimănești, ceea ce s-a și întâmplat, spre marea lor bucurie și bălăceală. Dar nu numai a lor, evident. Și câțiva dintre noi, adulții, ne-am bucurat, deși, având în vedere temperatura de afară dar și pe cea a apei (termală, cum ziceam), s-ar putea spune că am fost și prăjiți și fierți. Dar veseli nevoie mare, ceea ce a contat, până la urmă. 

 

         Evident, seara, din nou distracție. Nici urmă din oboseala pe care o preconizam la copii, ca urmare a „gătitului” la foc mic, dimpotrivă. Doar pe la obiectivele turistice îi apucă o sfântă lene și-o lehamite de tras de picioare, de ai zice că sunt mai bătrâni decât noi. Dar când vine vorba de dans și zbenguială, se activează ca prin minune. Ceea ce înseamnă că nu e totul pierdut în ce privește condiția lor fizică. Dans să fie, atunci! Și să mai fie, zic, ore de sport făcute cum trebuie la școală.

          Miercuri, 27 iulie 2022

          „Iar mănăstiri?” Asta e de-a copiilor. Iar! De data aceasta Mănăstirea dintr-un lemn, declarată monument istoric, situată în comuna Frâncești, județul Vâlcea. Conform wikipedia: „Cea mai veche mărturie despre apariția mănăstirii într-un ținut de un farmec deosebit, la margine de pădure seculară cu stejari asemeni, ne vine din însemnările călătorului pe meleagurile Țărilor Române, diaconul arab creștin Paul de Alep. Acesta pe la 1653-1658, însoțind pe Patriarhul Macarie al Antiohiei, susține că un călugăr a găsit într-o scorbură a unui stejar secular icoana Maicii Domnului. Mai spune că acesta a auzit o voce care l-a îndemnat să construiască în acel loc o biserică din acel stejar secular.

O altă mărturie scrisă existentă de la 29 iulie1745 a mitropolitului Neofit Cretanul, spune că "un cioban cu numele de Radu, în timpul domniei lui Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577), a visat Icoana Maicii Domnului, despre care amintește Paul de Alep și, tăind stejarul în care a fost găsită icoana, a făcut din lemnul ei o bisericuță, numită din această pricină "Dintr-un lemn".”

Măicuța care ne-a fost ghid ne-a semnalat unicitatea catapetesmei, dată de dragonii sculptați deasupra acesteia, ca simbol al răului biruit de Cruce, precum și a icoanei Sfântului Ieseu, tatăl regelui David. În arta creștină, Arborele lui Ieseu este o temă des reprezentată, simbolizându-l pe Ieseu ca fiind rădăcina arborelui genealogic a lui Iisus. Mănăstirea este înconjurată de un parc cu stejari seculari, a căror vechime se aproximează la 500 de ani. Este un loc deosebit de frumos (dar care mănăstire nu este?), cu un specific aparte, devenit loc de închinăciune și rugăciune în special pentru aviatori și marinari, de pe vremea când Ministerul Aerului și Marinei a făcut o restaurare importantă a sfântului lăcaș în perioada 1938 - 1940. În curtea mănăstirii se află și statuia generalului adjutant Paul Teodorescu, ministrul de la acea vreme, descendent al familiilor nobile Surdza și Rosetti. Pe lângă biserica de lemn, a cărei construcție s-a realizat prin îmbinări fără cuie, există și o biserică de zid, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, al cărei ctitor este Domnitorul Matei Basarab. Mănăstirea deține o icoană făcătoare de minuni, în care, pe o parte este pictată Maica Domnului cu Pruncul Iisus, iar pe cealaltă  - dreapta judecată, această din urmă pictură de pe verso fiind descoperită după ce s-a dat jos ferecătura din argint a icoanei. Nu există o părere unanimă privind originea icoanei și pictorul acesteia. Dar acesta este un aspect mai puțin important pe lângă rugăciunea făcută, cu credință, în fața icoanei. 

 

          Un loc încântător și care ne-a furat ochii mai ales nouă, cucoanelor, a fost reprezentat de Atelierul și Magazinul de Borangic Niculescu. Acesta este unic în țară prin faptul că obținerea produselor superbe și autentice urmează toate etapele, începând cu creșterea viermilor de mătase din care se extrage prețiosul fir care este, mai apoi, tors și prelucrat cu multă pricepre în războaie de țesut. Nu știu cât au înțeles copiii din ce li s-a explicat privind creșterea viermilor de mătase, însă noi, adulții, ne-am amintit de această îndeletnicire pe care o aveam inclusiv în școli. Numai mâinile noastre de copii știu câte frunze de dud au adunat pentru nehaliții ăia! Îmi amintesc chiar că o dată am fost puși la adunat mătasea de pe gogoși. Care era drumul mătăsii mai departe - numai Dumnezeu știe. Sau „dumnezeul” economiei socialiste. Că noi, românii, nu prea de ambalam în mătăsuri, având în vedere că până și nylonul de fabricație sintetică se găsea greu. Însă acum nu ne putem plânge. Produse de toate felurile, pe toate gusturile, care se fac chiar și pe comandă, care pot fi comandate și prin internet. Dacă vă ține buzunarul, căutați pe net „Borangic Niculescu”! Merită!

          Salina Ocnele Mari aflată foarte aproape de Râmnicu Vâlcea a fost o binefacere pentru trupurile noastre supra-încălzite, dar și prin beneficiile sării inhalate. Partea care nu se mai exploatează a fost deschisă turiștilor, iar acolo sunt amenajate zone de agrement și spații de joacă pentru copii. Cea mai interesantă dintre toate „ofertele” salinei mi s-a părut biserica din interiorul acesteia, foarte frumoasă, unde câțiva enoriași se aflau acolo în rugăciune. Bună ideea de împletire a tămăduirii sufletești cu aceea trupească! Era prezent chiar și părintele, care ne-a binecuvântat, miruit și oferit iconițe. Cea mai mare biserică din subteran, având hramul Sfintei Varvara, a fost ctitorită cu binecuvântarea regretatului ÎPS Gherasim Cristea, fost Arhiepiscop al Râmnicului și - totodată - consăteanul meu, din Munteni-Buzău, care își primea întotdeauna consătenii cu dragoste în Arhiepiscopia pe care o avea în grijă. În această biserică, pentru care minerii au săpat în pereții de sare, pentru a crea un naos generos și un altar, despărțite de un iconostas de lemn, unde scaunele sunt tot din sare, putând să găzduiască până la 200 de enoriași o dată, se oficiază slujbe duminica și la marile sărbători, precum și nunți sau botezuri. Și chiar dacă pereții interiori nu au putut fi decorați de pictură, din motive lesne de înțeles, date de condițiile fizice din salină (formarea condensului și mediul salin), este o biserică frumoasă și cu o înfățișare aparte.

Glasurile copiilor au răsunat parcă mai frumos în subteran, la interpretarea melodiilor religioase. După aceasta, am mai avut timp de vizitare, împărțiți pe grupurile formate în prima zi. Ai mei au vrut la locul de joacă și întrucât s-au orientat rapid în galerie după el, au mai putut găsi și karturi libere (mesele de biliard și ping-pong erau deja ocupate de alți turiști), astfel încât s-au ostenit pe măsura bucuriei. 

 

         Regrupați în formație completă, am poposit la mult-râvnitul McDonalds întru potolirea instinctelor primare - foame și sete, apoi ne-am luat drumul către casă.

          Nu știu cât s-or fi bucurat copiii de această excursie, dar eu am fost deosebit de încântată, mai ales că majoritatea obiectivelor nu le vizitasem anterior și toate au ajutat la îmbogățirea cunoștințelor mele și mi-au reconfirmat că avem o țară frumoasă și bogată. Nu, nu voi spune continuarea aceea oribilă -„Păcat că e locuită”, dar voi zice altfel: Păcat că e guvernată prost! Și, a propos de guvernare, mai trebuie spus că nici anul acesta, cum nici în anii anteriori, Consiliul Județean Ialomița nu a acordat punctajul suficient pentru finanțarea acestui gen de activități educative cu elevii (vezi, înapoi, la treaba cu arsul cărților, e tot pe-acolo!), astfel că excursia a fost finanțată din cei doi lei ai cotizației plus alții, mai mulți, de la sponsori binevoitori. Pentru că, am uitat să menționez, toți participanții au primit excursia gratuit, ca un dar „din inimă, pentru aproapele”, al asociației și truditorilor acesteia. Drept care aducem alese mulțumiri!

_____

¹⁾ FR - Îi doare capul de la cărți

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 28 iulie 2022