Douăzeci și opt de ani, douăzeci și opt de ani, douăzeci și opt...
Atâția ani trecuseră, adunați într-o viață în care se întâmplaseră atâtea, pe unele uitându-le, pe altele întrezărindu-le ca într-o ceață. Ceața timpului, ceața memoriei. Acum douăzeci și opt de ani, existase un punct zero în care viața sa ar fi putut s-o cotească pe altă cărare. Mai bună, mai rea, nu se știe, dar alta. Cum ar fi fost dacă? Niciodată nu știm. Când se întorcea în punctul acela inițial, regăsea un amestec de bine și rău, de frumos și urât, de hotărâri luate în pripă, fără să gândească. Dar, Doamne, atâta tinerețe, cu care nu știuse ce să facă, atâta drum deschis în față, pe care nu a știut să meargă! Cum nu prețuise darul tinereții pe care numai odată îl primești! Cum alesese să-și lege viața cu o mie de lanțuri, să și-o complice, să râdă de ea!
Și toate porniseră și se înlănțuiseră de la acea invitație pe care o primise într-o zi de la Mali, în stilul ei pitoresc: „Fă maimuță, tu știi să joci bridge sau ești proastă d-aia care stă toată ziua la cratiță?” Zâmbise și se amuzase de întrebarea primită de la colega ei mai mare cu un sfert de veac, pasionată de bridge, care încerca să „corupă” pe toată lumea. Mali era încântată că apăruse o „maimuță” nouă în peisaj, pe care spera să o convertească, cu atât mai mult cu cât această convertire nu prea îi reușise în general, mai ales când venea vorba de femei. Îi răspunsese cu adevărul gol-goluț: „Nici la cratiță nu stau, dar nici bridge nu știu.” „Atunci treci și-nvață! Proastă nu pari, așa că doar voință îți mai trebuie. Bărbac-tu știe?” „Știe.” „Și pe tine de ce nu te-a-nvățat?” „A încercat, dar...” „Să-i spui și lui să vină!”
Da, încercase. Își amintea de serile din vremea studenției când mergea la el, în camera de cămin, unde se adunau patru bridgiști pasionați, când încerca să învețe, stând pe post de chibiț, mai primind câte-o explicație, pe ici, pe colo. Dar nimeni n-avea timp de explicații prea elaborate în timpul jocului. Apoi, i se păruse prea complicat. Citise din carte, regulile de bază, nu-i vorbă, erau clare și le putea învăța oricine, dar toate subtilitățile jocului și mai ales ale licitației i se păreau mai presus de mintea ei și mai ales de răbdare.
Totuși n-a refuzat invitația lui Mali, mai ales că în orășelul acela, la vremea aia tulbure, de tranziție, nu prea erau multe de făcut. Îi lipsea capitala, cu teatrele ei, cu concertele de la Ateneu. Îi lipseau glumele lor studențești și solidaritatea pe care n-o mai regăsise aici. Serviciul, nici el nu-i aducea vreo bucurie deosebită, venise tobă de carte și constatase că nici un procent din toată învățătura aia pentru care sacrificase multe nu-i era necesară la noul ei post. Tot Mali remarcase cu prima ocazie când dăduse cu ochii de ea: „Pe tine ce te-au pus, fă, într-un colț?” N-o pusese nimeni la colț, se așezase singură, ca să nu deranjeze, încercând să prindă din mers secretele meseriei. Ceruse materiale pentru studiu, citea, tot citea, și o făcea cam degeaba, nimeni nu părea să aibă nevoie de știința ei de carte. Încerca să se facă utilă, chiar prin lucruri mărunte, de care toți fugeau, fiind conștientă că atunci când ești „aia mică”, trebuie să accepți munca cea mai de jos până când cineva îți va încredința lucruri mai serioase de făcut.
O vreme mai păstrase legătura cu prietenii lor din facultate. Niciunul nu era prea fericit. Trăiseră pe granița unor vremuri în schimbare, și asta răzbea din scrisorile tuturor. Inevitabil, aceeași poveste despre efortul fiecăruia de a-și afla un rost în viață. Toată acea debandadă, debusolare, neîmplinire, pe care fiecare o lua așa cum îi era firea, dar care era imposibil să nu-și fi pus amprenta. Într-una din scrisori, Mira îi scria că, după luni de căutări și așteptare: „Toată lumea îmi spune să aștept, dar eu nu mai pot, nu mai vreau să aștept! Dar asta e, după cinci ani de facultate, se pare că mi-am câștigat dreptul la așteptare. Se-apropie iarna, așa că îl aștept pe Moș Crăciun. Ai mei încă mă mai consideră copil și mă tratează ca atare, iar eu nu vreau să-i dezamăgesc, îi mai las să se simtă și ei tineri.” La 23-24 de ani, ar trebui să simți că toată lumea este a ta, nu că te afunzi într-o fundătură căreia nu-i vezi capătul. Cory lucra la o casă de copii, îi culca, îi trezea, făcea lecțiile cu ei. Fusese una dintre cele mai bune studente. Ce minte brici avea și ce viziune inginerească! Motanul, cap de serie numărul 3 în promoția lui de electrotehniști, ajunsese pe niște câmpuri, la instalat linii de înaltă tensiune, unde lucra cu muncitori necalificați, de care trebuia să tragă dimineața din barăci, să le ia sticla de la nas și să-i roage frumos să se cațere pe stâlpii de înaltă. Manolo zicea și el de șantierul naval care era în cădere liberă. Diana, studioasa și stresata, cu ambâț de București, trebuia să plătească o chirie de 40.000 dintr-un salariu de 16.000. Frusineasca, și ea, ca să-și țină postul de la „Mediu”, trebuia să închidă ochii la valorile false care se transmiteau oficial la calitatea aerului, la aparatul nefuncțional și la alte nereguli. Luxa se transformase dintr-o optimistă incurabilă, într-o pesimistă sadea. Îi scrisese pe o vedere dintr-un oraș mare, unde se afla la o conferință: „E și fața mea pe aici, dar e mai mult dos.” Nu-i vorbă, până la urmă, fiecare și-a aflat un drum și probabil că fiecare a dat cât a putut mai mult în condițiile date. Și poate că a și primit. Dar ceva din avântul tinereții se frânsese în ei pentru totdeauna. Iată o crimă despre care niciuna dintre istoriile ulterioare nu va scrie.
Da, acceptase atunci invitația lui Mali care îi găsise și un partener răbdător, de la care să poată învăța. O învățase. Păstrase multă vreme foile de la el, albe, lucioase, A4, cu chenar negru pe margine, ca pentru proiectele scrise de mână, în care îi explicase licitația și mai ales convenția de deschidere pe care o vor juca. O treflă. Trefla de precizie. Jucase o vreme și apoi, când abia credea că începuse să prindă jocul, acesta se oprise pentru ea, viața dându-i alte teme și alte convenții de învățat. Trecuseră douăzeci și opt de ani, știința ei în materie de bridge se dusese pe apa Sâmbetei, partenerul murise și el demult. Iar într-o zi, răsărită de nu se știe unde, apăruse Mali (cu care nu se mai văzuse cam tot de atâta vreme) și, de parcă nimic nu se schimbase, tăbărâse din nou pe ea cu invitația la bridge. A refuzat-o de trei ori, dar cum insistase, cedase în cele din urmă, iar acum se întreba de ce unele lucruri trebuie să revină în viața noastră, după atâta timp, chiar dacă în alte condiții, cu alți actori. Ce lăsase neterminat atunci, ce lecție nu învățase? Fugise, refuzând de trei ori, mai ales că unele lucruri chiar nu voia să și le amintească, erau prea dureroase. Greșise și greșise profund, provocase suferință, iar acum nu știa cum să șteargă totul, unele lucruri făcute nu se mai pot desface, asta-i clar, dar cumva invitația aceasta nouă o confrunta cu trecutul ei pe care nu știuse să și-l facă luminos, deși avea toate cărțile în mână, toți onorii. Ratase licitația, ratase și jocul.
Da, se va duce. Unele răni, pentru a fi vindecate, trebuie deschise din nou. Iar și iar, până când rana va prinde crustă și, în cele din urmă, va dispărea. Desigur, va trebui să o ia de la capăt, ca proaspăt învățăcel, cineva iar va trebui să aibă răbdare cu ea, să-i explice. Dar nu va mai repeta greșelile din trecut. Atâta lucru putem face: dacă trecutul nu-l putem schimba, să avem curajul să ne confruntăm cu el și să tragem învățămintele de rigoare. Fuga nu aduce rezolvări, ci doar amânări. Bine măcar că s-a schimbat locul în care vor juca! Întotdeauna, ceva se schimbă, ceva rămâne la fel. Grădina lui Netu era primitoare, câinii prietenoși, soarele verii în luna lui cuptor ardea cu putere, dar ei jucau la umbră. Începuse să-și amintească, pe măsură ce i se explica, și jocul decurgea firesc, evident și cu unele greșeli impardonabile din partea ei. Până la urmă, nu fusese deloc o catastrofă și reușise cumva să nu-și dezamăgească profund noii amici. Trei dintre ei erau aceiași de atunci, de demult. Ce mai conta? Fiecare dintre ei avusese pesemne, în cei aproape treizeci de ani, bune și rele, pe care le căraseră după ei, încercând să-și joace „levatele” cât mai iscusit.
Până la urmă, în compania plăcută, înțelese că nu bridgeul fusese de vină de catastrofele pe care singură și le provocase, nici înlănțuirea de fapte care au urmat, că, în viață, nu fusese în rolul „mortului”, cu cărțile etalate pe masă, ci avusese posibilitatea să-și ia propriile decizii. Bune, rele, așa cum au fost, acum țineau de trecut. Și că, până la urmă, oricât de prost ți-ai fi jucat cărțile la un moment dat, ca și la bridge, viața îți dă mereu șansa la o nouă licitație.
Florentina Loredana DALIAN
Apărut în revista „Ateneu”, decembrie 2022