De Sherzod Artikov
În revista culturală „Leviathan”, ianuarie-martie 2023
La fel s-a întâmplat și în weekendul acesta. Când m-am trezit, nu m-am dat jos imediat din pat. M-am întins pe canapea și priveam pe fereastră, rezemat de o pernă pufoasă. Afară, frunzele galbene ale copacilor rugineau în briza răcoroasă de toamnă și se auzea ciripitul plăcut al păsărilor aplaudând toamna.
Nozima, soția mea, deja se dăduse jos și ieșise în curte. Am înțeles că, din cine știe ce motive, nu dormise toată noaptea. Se foise de pe o parte pe alta, de parcă n-ar fi încăput în îmbrățișarea mea. Când m-am apropiat de fereastră cu gândul acesta în minte, am văzut-o în curte. Cu burta ei mare, de-abia mătura curtea.
Privind-o, mi-am amintit întâmplările de ieri, care aveau legătură cu cartea lui Hemingway. Când m-am întors ieri de la muncă, mama nu era în camera ei (când vin de la lucru, obișnuiesc să trec pe la ea mai întâi). Luminile erau aprinse, iar ușa întredeschisă. N-am găsit-o când am intrat și nu prea știam ce să fac în mijlocul camerei. Între timp, mi-a venit ideea să merg în dormitorul ei și să bat la ușă de câteva ori. Am bătut. Nu mi-a răspuns nimeni. După o vreme, am auzit pași venind dinspre curte.
- Mama este în bibliotecă, mi-a spus Nozima, dând din cap spre ușă.
Când am intrat în biblioteca mea personală, mama stătea acolo, purtând ochelari cu rame maro și citind de zor pe un scaun de lângă birou. Văzându-mă, mi-a arătat cartea pe care o ținea în mâini.
- Hemingway! – zise cu mândrie.
Cartea era un roman, „Adio, arme” de Hemingway.
- În regulă, am zis, zâmbind și așezându-mă pe un scaun în fața mesei.
Mama și-a ridicat ochii din carte și m-a întrebat cum eram și ce făcusem la muncă.
Uitându-se la fața mea, a spus că sunt obosit. Era acum obiceiul ei constant.
- Am citit recent o carte de acest autor, îmi zise, luând din nou cartea în mâini. E despre un bătrân care s-a dus pe mare să pescuiască. Mi-a plăcut.
S-a străduit să-și amintească „Bătrânul și marea” și, când a făcut-o, chipul ei frumos s-a luminat brusc.
- Se numește „Bătrânul și marea”. Ai citit-o, nu-i așa?
- Desigur, am zis, frecându-mi ochii obosiți și zâmbind din nou. Când povestea aia tot continua, îmi venea să-l împing pe moșul ăla în mare.
- N-ar trebui să glumești despre cărți ca aceasta, zise mama, privindu-mă mustrător prin lentile.
În acel moment, a intrat Nozima în cameră.
- Am pus masa. Nu vrei să mănânci până se răcește? – m-a întrebat.
De câte ori veneam târziu de la serviciu, luam masa singur. La fel și de data aceasta.
- Adu-o aici!, zise mama, încruntată, răspunzând în locul meu. Și mișcă-te mai cu viață, soțului tău îi e foame!
- Nu face asta, mamă!, i-am zis, după ce Nozima a ieșit. O tot beștelești de când a rămas însărcinată. Uită-te la ea, de-abia se mai mișcă!
- Habar n-ai!, zise, scoțându-și ochelarii. Din clipa când a rămas însărcinată, „doctoranda” ta (mama îi zicea mereu astfel Nozimei, pe la spatele său) a lucrat tot mai încet.
- E însărcinată, i-am subliniat, dându-i un motiv să se calmeze. De asta are dificultăți cu lucrul în casă.
Mama s-a holbat la mine, de parcă n-ar fi înțeles.
- Ia nu-i mai ține partea! Eu eram mult mai agilă când te căram în pântece.
Nozima a intrat, a curăţat o masă de cărţile stivuite, a pus pe ea o faţă de masă de culoarea fildeşului şi a adus mâncare din bucătărie, într-un castron, pâine, precum şi ceai fierbinte într-un ceainic. Mama a ignorat-o și a continuat să citească cartea de unde rămăsese.
- Mă interesează mult cartea asta, a zis, scuturându-și capul.
Ajunsese la jumătatea cărții. Am luat masa în tăcere. Mastava* a fost delicioasă. Am mâncat cu plăcere, aruncând priviri la coperțile colorate de pe masă. În timp ce-mi sorbeam ceaiul negru, mama s-a ridicat.
- Să-i zici neveste-tii dacă ai nevoie de ceva! – spuse, ducându-și cartea sub braț. Nu mă minunez de „doctoranda” ta deloc. Nici nu stă lângă tine când vii acasă. Eu stăteam în fața tatălui tău când se întorcea de la muncă. Mă uitam în gura lui, întrebându-mă dacă mai dorește ceva, oferindu-i ceea ce își dorea.
- Nozima nu are încă experiență, am zis, rămânând cu lingura în aer, în timp ce mâncam mastava.
- Ești prea indulgent. Zâmbești la toate prostiile de genul ăsta.
Mama a plecat îmbufnată. Până s-a întors Nozima, deja terminasem de mâncat. Tot meditând, am tot băut la ceai.
- Cum stai cu sănătatea?, am întrebat-o, îndreptându-mi atenția către ea. Stătea lângă mine și a început să debaraseze masa.
- Tolerabil, mulțumesc! Însă pot face cu greu treburile casei.
Pe măsură ce fătul a crescut, a început să-i preseze ficatul. Doctorul care o diagnosticase mi-a spus asta, așa că mă îngrijoram în privința ei în fiecare zi. Obosea repede la treburile fizice, avea dificultăți în respirație, iar la un moment dat fătul s-a zvârcolit, afectându-i partea dreaptă.
- Ar fi bine să te odihnești mai mult, am zis îmbrățișând-o în jurul taliei și legănând-o aproape de mine.
- Va trece, dacă mai suport două luni, a mai zis, presându-mi capul la pieptul ei. Apoi am îmbrățișat-o strâns.
- Nu fi supărată pe mama!
Și-a plecat capul.
- M-am obișnuit.
- Nu-ți mai scrie dizertația pentru un timp!
- Trebuie s-o scriu...
... Mi-am luat micul dejun puțin cam târziu. În camera de servit masa, mama citea cartea lui Hemingway, ca și ieri. Dintr-un motiv anume, de data aceasta, citea cu lacrimi curgându-i pe față, pe sub ochelari. Asta m-a deranjat. M-am îngrijorat că era posibil să i se fi întâmplat ceva.
- Biata Catherine!, zise (Nu prea-mi dădeam seama dacă vorbea cu mine sau nu). Biata Catherine! A murit, biata fată! Fata mea a murit. A născut un copil și a pierit.
La început m-am întrebat ce tot zicea mama acolo. Mi-am dat seama după un timp. Încă era sub impresia romanului lui Hemingway. Din vorbele sale reieșea clar că se apropia de finalul cărții.
- Războiul a distrus-o, a continuat mama văicăreala. Lipsa de grijă, neglijența i-au ruinat viața.
În loc să-și șteargă lacrimile, plângea uitându-se la cartea din mâinile sale. În curând s-a calmat și a început să mângâie cartea. Imediat și-a șters lacrimile, s-a îndreptat și a luat o bucată de pâine în gură.
- Nevastă-ta nici măcar nu aduce ceaiul cald la timp!, zise, mestecând la pâine și uitându-se la mine.
Mi-am amintit că Nozima făcuse focul la kumgon*, să fiarbă apa când ajung aici.
- Mamă, am zis, punând o mână pe masă și adresându-mă ei patetic. Ce ne-am face dacă Nozima ar muri precum Catherine?
Mama s-a oprit din mestecat și fața ei a pălit.
- Ce vrei să spui cu asta? Doamne ferește!
- Să spunem numai că Nozima e însărcinată, ca și Catherine.
- Evenimentele din carte s-au petrecut în timpul războiului, a protestat. De asta n-a avut nimeni grijă de biata fată.
M-am ridicat și m-am apropiat de fereastră, fără să-mi pese de finalul replicii ei. În fața uchog*-ului, Nozima încă aștepta apa să fiarbă în kumgon, în frigul de afară.
- Pe măsură ce fătul crește, îi strivește ficatul Nozimei, am zis, întorcându-mă către mama și luându-mi o mină gravă. Asta a zis doctorul. Trebuie să facă mai puțină treabă și să se odihnească mai mult.
Când mama a aflat de starea reală a nurorii sale, și-a mușcat buza și a tăcut. N-a mai zis o vorbă și n-a mai întrebat nimic.
- Acum nu e război, am continuat. Așadar, îi putem oferi puțină grijă și afecțiune.
Când Nozima a adus ceaiul, mama încă tăcea, fața îi era schimbată, se simțea rău, iar cartea din mâna ei se afla pe marginea mesei. Când a văzut-o pe Nozima intrând în cameră cu un ceainic și un oftat, brusc și-a ridicat capul și a privit-o cu o inimă grea. I-am citit în ochi părerea de rău pentru ea. S-a uitat la mine și mi-a șoptit ușor:
- Ai dreptate, acum nu-i război.
Definiții:
*Kumgon ( qumg'on în limba uzbecă) – un ibric folosit în trecut pentru a fierbe apa la foc
*Mastava– supă cu orez și carne
* Uchag ( o'choq în limba uzbecă, очаг) – un loc pe pământ pentru a fierbe/ găti o masă
Traducere engleză – română: Florentina Loredana Dalian
Traducere uzbecă-engleză: Sitora Shomurodova