En garde! Cu oiștea-n gard - 14
Vinerea mare, așadar cu două zile înainte de Paști. Într-un mare supermarket, numele nu contează, într-un mic oraș (nici ăsta nu contează) din România.
Lume multă, ca de obicei în astfel de locuri înainte de sărbători. Mă dusesem să iau niște „verze”, că legumele nu pot fi cumpărate cu mult înainte de folosire, altfel, m-aș fi lipsit. O voce masculină informează cumpărătorii despre diverse promoții, case deschise etc. La un moment dat, se aude în difuzor: „Stimați cumpărători, aplicația de plată cu cardul nu funcționează, așa încât plata poate fi acceptată numai cu cash.” Dacă, în momentul acela, ar fi apărut vreo dronă militară pe tavanul magazinului, lumea ar fi fost mai puțin stupefiată. Mișunătorii dintre rafturi au rămas stană de piatră, ca într-un tablou vivant. Unii deja începuseră să pună produsele înapoi pe rafturi, alții își întrebau însoțitorii: „Tu ai ceva cash la tine? Tu cât ai? Eu am doar atât.” Tablou am rămas și eu, știind sigur că n-am mai mult de cincizeci de lei în portofel (suma de urgență în caz de... nu se știe), dar așteptam încă, nevenindu-mi să cred că e adevărat. Îmi și imaginam cum fac cale întoarsă, ca de altfel majoritatea celor prezenți.
Pe raftul din spatele meu, un angajat, cu microfonul atașat la bărbie, așeza niște produse pe rafturi și îl aud deodată vorbind cu cel care făcuse anunțul, după cum am dedus: „Ce-a fost asta, băi Coaie? Cum ce? Anunțul pe care l-ai făcut mai devreme. E pe bune? Ce s-a întâmplat?” Îl văd punându-și mâna la cap, apoi a început să strige după cumpărători: „Stați, nu e adevărat, e în regulă, se poate plăti și cu cardul!”, apoi, revenind la numitul Coaie: „Bă, cât de prost să fii, ca să faci o asemenea glumă?!” Mai pun și eu paie pe foc, amuzată: „Spuneți-i că a trecut 1 aprilie!” Coaie n-avea nicio problemă (dar se pare că avea... ce-i trebuie), în timp ce colegul său abia începuse să-și revină din înverzeală. Eu nu mă întrebam „cât de prost să fii?”, ci cât curaj ar trebui să ai, dacă aveai de gând să-ți păstrezi slujba, sau cât de mult ar trebui să-ți urăști slujba, dacă vrei să scapi de ea și nu prea știi cum.
Fiindcă tot n-aveam multe cumpărături de făcut, am stat o clipă în loc și m-am întrebat: eu în care categorie de angajați mă situez? În niciun caz nu-s din gașca lui Coaie (deși uneori tare mi-ar fi plăcut), ci, dimpotrivă, sunt toanta care se înverzește de parcă s-ar hrăni cu clorofilă dimineața, la prânz și seara, nu doar când o dau eu în bară, ci și când un potențial coleg ar face una de pomină din care posibil am avea cu toții de suferit.
Eu, care mă dau scriitoare umoristă și imaginez tot soiul de situații, în viața reală n-aș fi avut niciodată tupeul să fac o asemenea glumă, nici dacă aș fi avut de gând să-mi dau demisia în minutul următor. Dar trebuie să recunosc că mi-a plăcut tupeul lui Coaie (cine are, are!). Sau poate făcea un studiu sociologic, mai știi („Ia să vedem, câți fraieri pun botul.”)? Am mai aruncat o privire îngrijorată spre colegul cu microfonul la bărbie, să văd dacă are nevoie de resuscitare (n-avea) și apoi mi-am văzut de verzele mele, amuzată.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 03 mai 2024