O nouă toamnă, printre atâtea altele. Mi-ar fi plăcut să zic o nouă viață, o nouă iubire. În realitate, nu-i decât o nouă așteptare. Un fel de a zice „nouă”, așteptarea asta e veche de când lumea. Pentru mine, toamna e anotimpul așteptărilor, habar n-am de ce sufletul se zbate ca o pasăre care abia învață să zboare, în acest anotimp, cu frumusețea lui de chihlimbar, în toate nuanțele, de la galben auriu, până la maro închis, trecând prin ruginiu-roșcat, în atâtea „ape” și imperceptibile transformări de culoare.
Mă gândeam așa pentru mine, umplându-mă de frumusețea locului aceluia, respirând aerul proaspăt din apropierea mării, pe care n-o zăream, ci doar îi auzeam vuietul, și el continuu, din totdeauna, precum așteptarea aceea perpetuă. Am simțit nevoia să mă depărtez de grup, nu mai puteam să le aud vorbele deșarte, despre nimicuri de ieri și de azi. Cum să-ți vină să vorbești banalități, când ești binecuvântat să te afli în mijlocul celei mai mari capodopere, aceea pe care omul, cu mâna lui, n-o poate face, ci doar o poate imita, fie și la cote înalte.
Pașii mi-au luat-o instinctiv într-o parte, ghidată de niște acorduri slabe, dar pe care urechea mea sensibilă le identificase ca fiind o muzică de acordeon, instrumentul care îmi face sufletul să tresalte cel mai tare. Credeam că au început să-mi cânte mie acordeoanele în cap, de la atâta frumusețe a naturii. Am ajuns într-un spațiu destul de larg, dar ferit de ochii trecătorilor, pavat cu dale de piatră. În mijlocul acestei piațete, se afla un copac imens, iar sprijinit de tulpina lui, un om cânta la acordeon valsul numărul doi de Șostacovici.
Mirările mi-au fost multe. Prima, legată de acuratețea cu care instrumentistul reda melodia, deși e clar că aceasta fusese scrisă pentru orchestră, nu pentru acordeon. A doua, legată de absurdul ideii ca un om să cânte singur într-un spațiu retras. Cui îi cânta? Își cânta sieși, îi cânta mării, păsărilor care roiau în coroana copacului? Iar eu ce căutam acolo, intrusă în spațiul acela care mi se părea de-a dreptul privat, o străină în țară străină, într-un loc străin, de o frumusețe aparte, tulburând intimitatea unui om care poate plecase departe de alți semeni, să-și liniștească sufletul, așa cum plecasem și eu mai devreme, depărtându-mă de grup? Acordeonistul avea ochii închiși. Decisesem să las un bănuț în cutia de-alături, apoi să mă retrag în liniște, pe șest, așa cum venisem.
Mi-a simțit prezența, poate parfumul, poate mișcasem ușor aerul în jur, deși mă străduisem să fiu cât mai tăcută, și a deschis ochii brusc. Cu toate că îmi e greu să privesc străinii în ochi, a trebuit să o fac, să nu mă creadă acolo cu gânduri necurate; atunci când prinzi privirea unui om îți cam dai seama. Și deodată privirea lui a zâmbit, da, numai privirea, era un zâmbet de bucurie, poate pentru că cineva îi auzise cântecul, poate din alt motiv, sau poate pentru că așa îi era privirea de fel, zâmbitoare.
A intensificat sunetul, parcă și ritmul prinsese ceva mai multă viață, încât nu mi-a mai venit să plec, simțeam că a-l asculta înseamnă pentru el bucuria zilei și, dacă puteam să i-o ofer, de ce n-aș fi făcut-o? M-am așezat pe o piatră și nu încetam să mă minunez în mintea mea de stranietatea acelei situații, când un om, într-un început de toamnă, alesese tulpina unui copac, departe de ochii trecătorilor, pentru a-și cânta un vals la acordeon. Poate avea și el așteptarea lui?
În cele din urmă, m-am luminat, omul acela nu aștepta pe nimeni. Nu avea nevoie de martori pentru a-și oferi bucuria unui vals de toamnă, își era suficient sieși pentru această ofrandă adusă naturii, lui Dumnezeu, lui însuși sau oricui s-ar mai fi nimerit pe acolo, fugind de tumultul și de gălăgia zilei. Și-atunci am înțeles. Am înțeles că nici așteptarea mea n-avea rost, că, dacă bărbatul acela putea să cânte pentru nimeni la acordeon, puteam și eu să dansez de una singură. Poalele fustei mele largi făceau volte prin aer, unduindu-se după acordurile valsului, briza mării îmi mângâia obrajii, iar sufletul nu se mai zbătea ca o pasăre care abia învață să zboare, ci ca una care deja învățase zborul. Asta era, dacă vrei să zbori, zboară!
M-am oprit abia când omul și-a încetat cântecul. A început să aplaude, iar eu l-am aplaudat pe el. Apoi, coborâtă cu picioarele pe pământ, mi-am amintit de unde plecasem și că oamenii din grup ar putea fi îngrijorați; am luat-o spre mica stradă care mă adusese aici. Dar înainte de asta, am făcut o reverență în fața muzicantului, care și el s-a ridicat, aplecându-se cu grație în fața mea. A luat din cutie bancnota pe care credeam că nici nu o văzuse și mi-a întins-o: „Ia-ți banii, signora, nu cânt pentru ei! Cutia asta o țin să mai adun în ea frunzele toamnei, când pică rătăcite pe-aici. Mă doare căderea frunzelor!”
Și pe mine mă doare. Doar lor pare să nu le pese. Știu că de multe ori în viață ne lăsăm pătrunși de dureri care nu sunt ale noastre. Am luat bancnota și am lăsat-o liberă, la voia vântului, către unde va fi dorit să o poarte acesta, ca pe o altă frunză, așa cum purtase acordurile valsului și pașii mei animați în dans. Mici bucurii pe lângă care trecem adeseori fără să ne pese. Așa cum se întâmplă uneori să trecem și prin aceste zile de început de toamnă, cu lumini de chihlimbar.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 08 septembrie 2023
Din volumul „Frumusețe străină”, în curs de apariție
Apărut în revista „Helis” - iunie-august 2024