Amărăciuni din Epoca de Aur (18)
Azi am mers mult cu metroul prin București, pe vreo trei magistrale: M1, M4 și M5. Mi se întâmplă rar minunea, dar atunci îmi place. Mirosul de metrou e mirosul studenției mele. Nimic altceva nu-mi aduce mai bine în simțuri anii mei tineri decât metroul, și mai cu seamă stația „Grozăvești”. În stația aceea unică, ai cărei pereți sunt tapetați cu mozaic în două nuanțe de verde, în care te afunzi ca într-o lume de iarbă, mi-am petrecut niște minute din viață care, adunate, vor fi dând mai multe zile, poate.
O asociez cu emoția dimineților în care mergeam la examen, cu bucuria întoarcerii de la un examen luat, cu tristețea unuia picat, cu plictiseala iar alteori cu entuziasmul mersului la cursuri și laboratoare, cu încântarea de a merge la teatru, la film, la înghețată, ori chiar – după răzmerița decembristă – în locul „rău famat” unde se adunaseră „golanii”, cu plecările în vacanță, cu revenirile din ea, înfășurate în emoția unui nou început. Toate drumurile mele treceau prin Grozăvești. Mi-am lăsat acolo părți din mine: câteva întrebări, prea puține răspunsuri, oarece mirări specifice unui tânăr ce privește încă viața prin ochi de copil. De câte ori văd stația aia prin geamul trenului galben (căci de coborât, nu mai am motive să cobor în ea), e ca și cum m-aș vedea stând pe un peron în așteptare. Și, nu știu cum, ceva se schimbă în mine, e ca și cum aș avea douăzeci de ani, n-aș ști ce vreau cu viața mea, dar aștept curioasă urmarea a ceea ce va să se întâmple și râd și plâng în sine, iar nostalgia mă stăpânește cu o forță pe care n-am cum s-o alung.
Mă uit la tineri, îi văd indiferenți, cu nasurile în telefoane, devenite niște extensii aproape firești ale ființei. Mă revăd pe mine, cea de atunci, cu mapa maro sub braț, atârnată de un inel pentru sprijin, ori nici măcar având acces la vreunul, încercând să-mi țin echilibrul la vreo zgâlțâială mai puternică. Prea rar mă așezam, să nu fie nevoie să mă ridic, dacă se urca vreo persoană mai în vârstă, ori cu copil, ori... Într-una din puținele dăți în care m-am așezat, în vagonul meu s-a urcat profesorul de fizică, domnul Preda, iar eu am simțit nevoia să mă ridic, să-i cedez locul. M-a refuzat și cred că s-a simțit jignit. O fi avut omul vreo cincizeci de ani, o fi fost chiar mai tânăr decât sunt eu acum, dar avea părul alb și noi îl vedeam bătrân, bătrân. Dar care tânăr de douăzeci nu crede asta despre un om de cincizeci? După această întâmplare în care, de bună seamă, ne-am simțit amândoi jenați, am decis și mai abitir să nu mai ocup loc în metrou.
Azi am stat, căci am ajuns la vârsta la care... Dar nu, eu, azi, am avut douăzeci de ani. Azi m-am întâlnit cu mine la Grozăvești. Stăteam pe un peron și așteptam. Nu știu la ce mă gândeam. Poate la faptul că viața-i frumoasă când o privești prin ochii unui tânăr de douăzeci de ani. Poate tocmai alergasem din cămin după un el, care-mi ceruse să-mi fie iubit, iar eu îl refuzasem fiindcă deja aveam unul. După refuzul meu, după plecarea lui, cu un zâmbet și cu pasul domol, am rămas o vreme pe marginea patului, nelămurită, tuflită, împărțită între minte și inimă. Apoi, am zbughit-o pe ușă afară, fără să le spun fetelor unde mă duc, și am alergat ca la suta de metri până la metrou. Habar n-am de ce-am alergat. Nu l-am mai găsit. Mai bine, căci nu știu ce i-aș fi spus. Nu-mi schimbasem decizia, dar așa am simțit eu să alerg ca o apucată după un tren ce tocmai plecase. Ducă-se!
Ultimul tren cu care am călătorit azi era tapetat cu graffitti. I-am făcut poză, așa de sanchi. Nu semăna cu trenul meu de odinioară. Acela se îmbrăca în frac, nu în graffitti. Lumea s-a schimbat. Mă întreb dacă și noi, odată cu ea. Ce contează?
Azi m-am întâlnit cu mine. Stăteam pe un peron și gândeam că viața-i frumoasă.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 30 iulie 2024