schimbase viața. Sau poate nu era corect spus „viața”, ci starea, bucuria, tristețea, emoțiile. Se întorsese la viața lui, la oamenii dragi, fără de care nu s-ar fi imaginat, în primul rând la micuța copilă, la soție, dar și la părinți, la surori, la munca lui, așa cum era, în țara lui, de care-i fusese atât de dor. Dar parcă nimic nu mai era la fel: cerul îi părea mai gri, pământul mai sărac, deșertul mai adânc.
Dar oare marea să fi fost, adică strict apa aceea imensă care venea în valuri la mal cu forța ei uriașă, sau tot ansamblul care năvălise odată cu ea în tumultul său interior? În orice caz, o parte din el rămăsese acolo, la malul mării, privind vapoarele care abia se observau în zare. Care parte – n-ar fi putut spune. Probabil aceea care avea mai multă nevoie să fie vindecată– i-am răspuns, când îmi înșirase toate cele de mai sus, într-un mesaj, la doar câteva zile după ce se întorsese acasă. Vindecată de ce?– se mirase. Am vrut să-i răspund: „de frumusețea străină, de care ne este dor mereu.” Dar am realizat că, în limba engleză, nici strange, nici foreign– cele două cuvinte pe care le aveam la îndemână pentru a desemna termenul de „străin” - nu aveau forța și nu cuprindeau misterul sintagmei pe care voisem s-o exprim românește, și m-am lăsat păgubașă.
Îmi mai spusese că-l bate gândul să plece definitiv din țara lui și mă întrebase ce cred. Mă feresc să dau sfaturi, mai ales când vine vorba de alegeri grave, dar i-am spus că nu mi se pare o idee fericită să-ți părăsești locurile în care te-ai născut și ai trăit, se pare că celulele noastre se „simt” cel mai bine prin locurile natale. Și ce faci?– întrebase – când îți e tare, tare dor și nu te mai regăsești?
Trăiești cu dorul acela– a răspuns experta de mine. Expertă în doruri, nici eu nu făcusem terapia asta. Am folosit pentru intraductibilul „dor” cuvântul care mi s-a părut cel mai aproape – grief– un fel de jale; că, la urma urmei, ce altceva e dorul decât o jale după ceva, după cineva... Uite cum ne lovim de cuvinte! Emoțiile n-au nevoie de cuvinte, sunt absolut identice la oameni din culturi diferite, dar vezi de le pune în vorbe! Și totuși, fericiți sunt aceia ce reușesc să le exprime!
Și cum poți să trăiești cu un dor? – a mai vrut să afle.
Cumva, trebuie să existe o soluție. Singurul sfat pertinent pe care i l-am putut da a fost să transforme trăirile în artă. Asta da, putea să o facă, mi-a spus. Și în rest?
În rest, nu știu. Încerci să aduni bucățile din tine de pe unde se află, te căznești să le pui la un loc ca-ntr-un puzzle, iar dacă sunt piese lipsă, umbli așa, infirm, prin lume, străduindu-te să pari întreg.
De parcă am fi întregi vreodată! De parcă trupul nostru se află mereu la un loc cu mintea noastră, cu inima noastră, cu gândurile și simțirile noastre!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 17 octombrie 2023
În revista „Detectiv Cultural” - august 2024