Cronică de Romeo Aurelian Ilie, la cartea „Frumusețe străină” de F. L. Dalian
Scriitoarea
Florentina Loredana Dalian este o personalitate complexă din punct de
vedere literar, abordând o paletă considerabilă de genuri și sub-genuri
literare: proză scurtă, proză umoristică, roman, poezie cu influențe
religioase, poeme în manieră niponă sau memorialistică. Recent i-a
apărut la editura Metamorfosi din Slobozia un nou volum de proză scurtă,
intitulat, Frumusețe străină, împodobit foarte frumos cu ilustrații semnate de artistul vizual Marian Avramescu.
Titlul volumului este inspirat dintr-un fragment de rugăciune din canonul creștin ortodox: „Sau frumusețe străină am văzut și cu dânsa mi-am rănit inima”. De altfel, tot de la acest fragment de rugăciune pornesc și fiecare dintre cele 22 de proze scurte, fiind tot atâtea variațiuni la tema frumuseții străine care rănește: „Câtă poezie în acest fragment de rugăciune! Și ce trist că frumusețea rănește, de parcă n-ar fi de ajuns urâțenia lumii. Și că trebuie să ceri iertare Duhului Sfânt pentru păcatul acesta!”.
La ce se referă totuși frumusețea care rănește și însăși rugăciunea creștinească? La acele situații în care te uiți cu jind la o femeie sau la un bărbat care este deja al altcuiva, când îți dorești să rupi pe cineva din relația pe care o are pentru a fi împreună cu el sau ea. Când suferi de dorul cuiva care nu îți împărtășește sentimentele. În general vorbind, frumusețea care rănește este orice frumusețe care, dintr-un motiv sau altul nu te împlinește, nu te mângâie, nu te alintă și nu te alină. Și nici nu te anină, adică nu îți este motor viu spre a merge până în pânzele albe pentru o dragoste la fel de albă.
Despre toate aceste situații și despre multe altele ne vorbește Florentina Loredana Dalian în volumul acesta. Și o face într-o manieră cât se poate de realistă, reușind de fiecare dată să surprindă și să ilustreze esența umană din fiecare situație descrisă. Uneori reușește chiar să imprime textului atmosfera aceea dulce-amăruie a sufletului care știe că dorința sa nu este una legitimă dar nici nu se poate dezice de ea.
Pentru mine, cele mai frumoase proze scurte din volum sunt: Visul unei nopți de primăvară, Fotografia, Destăinuiri, Trofeul, Vania, pescarul și Cenușa zăpezii. Poate tocmai pentru că sunt cele mai triste, cele în care sufletul se vede cel mai aproape de adevărul său, cele în care dacă nu rămâne durerea, rămâne totuși o melancolie adâncă, o stare de spleen.
Interesant este că, poate pentru echilibrul stărilor, Florentina Loredana Dalian strecoară și câteva proze în care frumusețea străină este înveșmântată în umor, cum ar fi spre exemplu, Beția de cuvinte, Impostoarea sau Atingerea lui Horus, care descrețesc fruntea și readuc în suflet o stare de pace veselă.
Totodată trebuie punctat și faptul că, indiferent de tonalitatea prozelor, în fiecare dintre acestea își face loc și poezia, autoarea imprimându-le un lirism aparte care le dă un plus de farmec și savoare.
În încheiere, voi reda un scurt fragment dintr-o proză care mie mi-a plăcut foarte mult: „Pentru prima dată nu mă doare efemerul unei frumuseți atât de trecătoare. Ăsta e semn că am crescut, că m-am vindecat, orice o fi vrând să mai însemne și asta. Dimpotrivă, mă simt recunoscătoare. Mi se pare că și băigui niște mulțumiri. Nu-i spun pentru ce. Pentru faptul de a mă fi făcut să mă simt femeie, într-un mod aproape regal. Ascund profunzimea în spatele unor cuvinte banale.
Trenul a oprit. Cap de linie. Eu cobor mai întâi. El rămâne ultimul, probabil pentru a-și reveni, ca s-o întâmpine cum se cuvine pe cea care-l va aștepta în gară, trezită cu noapte-n cap.
Ne luăm la revedere aproape ca doi străini. Ca doi călători cumsecade care au respirat un timp același aer, care au privit prin aceeași fereastră o noapte înșelătoare de martie-aprilie”.
Romeo Aurelian Ilie