Gânduri dulci-amărui
Așa am fost de când mă știu. Nu-mi amintesc să mă fi învățat cineva, dar întotdeauna am iubit arborii, iarba, florile... Copil fiind, furam și eu fructe din pomii de pe marginea drumului (nu că n-aș fi avut în curte, dar deh!), însă mă străduiam să rup numai fructul, nu să plec cu ditamai creanga pe care s-o golesc ulterior și s-o arunc pe stradă. Mă certam cu prietenii de pe maidan care-și foloseau cuțitele pentru a se nemuri pe scoarța vreunui copac: Gicuță + Vasilica = love. Că așa mi se părea mie, că pe trunchiul acela îl doare. Acum, mi se pare nedrept să omorâm copacii pentru a face pliante frumos colorate, care nu spun nimic, pe care, după ce îți arunci o privire sictirită, le zvărlii în primul coș de gunoi.
Noh! Asta a fost introducerea. Azi mi s-a întâmplat una din categoria: „Ce năzbâtii a mai făcut ecologista mea?” Cum stam și cugetam (asta ca să nu zic că mai mult stam), găsindu-mi scuze intelectuale la lenea ce mă ținea departe de vasele din chiuvetă, deodată soneria a umplut spațiul meu locativ, scoțându-mă din cugetare și stricându-mi feng-shui-ul. În drum spre ușa de la intrare, întrebându-mă cine-o fi, îmi zic că ziua mea a trecut, deci e puțin probabil să mai primesc flori, pesemne c-o fi vreun vecin care vine să-mi reclame ba că-i curge, ba că-i pică, ba că nu i se ridică (scuzați! n-am găsit altă rimă). Când colo, în ușa mea stăteau băț trei personaje, dintre care unul, un domn tinerel pus la țol, îmi întinde un pliant, prezentându-se: „Sunt X, de la partidul Y, candidat la primăria Slobozia”. Mă rog, puteam să rămân și neanunțată. Gest reflex, iau pliantul, văd că e foarte colorat și deodată se trezește-n mine ecologista, revoltată la gândul că foaia aceea de hârtie va ajunge fix în coșul de gunoi, chiar înainte de a fi citită. Și-atunci, mă gândesc să i-o dau omului, poate-o mai folosește la ceva; i-o întind zâmbind, la pachet cu replica memorabilă: „Lăsați, presupun că vă voi vedea pe garduri”. Bietul om a-ncasat-o, cu zâmbetul electoral lipit de moacă, doar deh! alegătorul nostru, stăpânul nostru (până la alegeri, după aia se inversează rolurile) și-a mai și mulțumit, la urarea mea formală de succes, înainte de a-i livra ușa-n nas. Abia după ce ne-am despărțit în condiții pașnice, am realizat că puteam să fiu mai politicoasă, dar parol că nu m-am gândit la vechea zicală: „Numele proștilor pe toate gardurile”. Și mi s-a lățit zâmbetul până la urechi, când mi-am amintit că, la remarca mea, bietul candidat a zis „da, sigur!”
Apoi m-am certat, cum îmi e obiceiul când îmi dau seama că gafez: „Băi ecologisto, ai putea să fii și tu mai doamnă, să nu mai spui din prima tot ce-ți vine pe gură, să-ți mai fie milă și de oameni, nu doar de copaci!” Promit că la următoarea descălecare a unui candidat în ușa mea, voi fi mai politicoasă. Tot îi voi înapoia pliantul, dar n-am să mai zic de garduri. Probabil o să spun ceva de genul: „Lăsați, presupun că vă voi vedea pe toți... copacii. Candidatul+partidul = love”.
Slobozia, 31 martie 2016