Cu fiecare plecare,
fie și de scurtă durată,
sufletul se face ca albia secată a unui râu.
Unde se duc mereu cei care pleacă,
și de ce nu privim senini ca la plecarea cocorilor?
Doar știm că se vor întoarce,
doar știm că n-au plecat de tot.
Plecările seamănă cu clopotele Catedralei
vestind vecernia.
Când tac, se așterne o liniște,
peste inimă coboară un amurg
și încă ceva pe deasupra.
Slobozia, 03 aprilie 2016