Gânduri dulci-amărui
Când vreau să mă răsfăț, să-mi mângâi sufletul, să-mi amăgesc singurătatea, în funcție de timpul pe care-l am, fie ascult muzică rusească, fie văd un film rusesc. Azi am văzut „Moscova nu crede în lacrimi”. Știam de film, dar nu-l mai văzusem. Și, evident, nu mi-a părut rău. Acțiunea începe cu zece ani înainte să mă fi născut. Vizionând filmul, am constatat (a câta oară?) că unele lucruri nu s-au schimbat până azi. De fapt, nimic din ce ține de sufletul omenesc nu se schimbă. Am mai spus-o, devin enervantă: au rușii ăștia un talent de a face din banal, din cotidian, artă de cea mai bună calitate.
Moscova nu crede în lacrimi. Și bine face. Nici eu nu cred. Adică nu cred în lacrimile alea care apar așa, din orice, în ochii umeziți de fațadă, în smiorcăială și lamentare. Dar cred în lacrimile acelea care izbucnesc din străfundul inimii, lacrimi care nu mai pot fi ținute, pentru că au fost ascunse prea multă vreme și nelăsate să curgă. Cred în lacrimile de dor, de singurătate, de neputință, de pocăință. De cele mai multe ori, cred în lacrimile pe care nu le văd, ci doar le ghicesc.
Moscova nu crede în lacrimi. Dar știe să stoarcă râuri de lacrimi și o face cu artă și mult har. Nici eu nu cred. Dar trebuie să recunosc faptul că mă impresionează lacrimile bărbaților. Femeile plâng ușor și, de cele mai multe ori, degeaba. Plânsul lor vorbește arareori despre profunzimi. Dar când un bărbat plânge, îmi pare că lumea se zguduie din temelii, că trebuie să se fi întâmplat un cataclism, să se fi produs un lucru ireparabil. În fiecare bărbat care plânge, parcă îl văd pe acela de demult, din mulțime, care a strigat: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Slobozia, 10 aprilie 2016