Jurnal de risipită 38
Constanța, 30 iunie 2016
Ce coșmar! Bine c-a fost doar un vis! Priveam ceasul care indica nemilos ora 9:30. M-a cuprins disperarea, la 7:00 trebuia să fiu în fața Liceului de Arte, de unde urma să plecăm în excursie. Mă trezesc, arunc un ochi pe fereastră, e încă întuneric; pe celălalt îl bag în telefonul de pe noptieră: e 4; răsuflu ușurată, mai e timp. Și nu, asta nu se va întâmpla, mă voi trezi la timp. Ceasul e programat să sune la două ore diferite: 5:15 și 5:30. Adorm la loc. Și dorm! Din tot ce-i pe lumea asta, cel mai bine mă pricep la dormit. Dacă s-ar face un concurs de somn, aș câștiga detașat, ba chiar cred c-aș intra în cartea recordurilor. Pot să dorm în orice loc și-n orice poziție: ghemuită, contorsionată, în picioare, rezemată de-un stâlp, în cap, în mâini, în șpagat. Când mă duc la culcare, adorm cu două secunde înainte de-a pune capul pe pernă. Unii mă invidiază pentru asta. Dar și eu îi invidiez pe cei care nu au o problemă cu trezitul. În fine, deschid ochii. Afară e cam prea lumină. Sar din pat, speriată, mă frec la ochi, să mă încredințez că n-am visat iar; nu n-am visat. Nu mai nimeresc ceasul, ochelarii... Văleu! E 6:30! De data asta nu mai e vis. N-am auzit alarma; sau poate am auzit-o și am oprit-o. Dar cine-și mai amintește? Uneori, regret că nu sunt măritată. Măcar ar fi avut cine-mi da un brânci jos din pat. Nu știu cum reușesc să execut cele necesare la foc automat, cum fac de-mi dau cât de cât o față umană; renunț la mâncat și la unele obiceiuri cafeloase, merg în pas de marș forțat și-mi pare că nu mai ajung. Dar ajung! La timp. Doar că toată energia consumată m-a vlăguit. Simt nevoia să mă așez în fund.
Trec pe lângă cele două doamne care dau să zică ceva și le anunț pe un ton răgușit, spre stupoarea acestora: „Cinci minute nu pot să vorbesc cu nimeni!” Mă retrag lângă un copac de care mă sprijin într-o rână. Când apare părintele mă întreabă dacă mi-e rău. Îl asigur că prețioasa-mi făptură nu se află-n pericol. Mai târziu îmi spune râzând că eram ca ăla din reclamă, stând rezemat de-un stâlp, în spatele căruia se formează o coadă iar unul întreabă: „Ce se dă aici?” Urcăm, facem rugăciunea și pornim spre primul obiectiv: Mănăstirea Dervent. Pe alt drum decât mersesem prima dată, în decembrie 2013. Un traseu superb, de-o frumusețe sălbatică, presărat cu pâlcuri de floarea-soarelui înflorită. Ce floare minunată! Nu doar prin frumusețea ei, ci și prin obiceiul de-a privi după soare. De-a lungul timpului, mi-a inspirat câteva micropoeme. Luminând câmpul, atâtea felinare – floarea-soarelui
Chiar și domnul șofer îmi observă pasiunea; mă tot căzneam să fac fotografii prin gemul autocarului. La un moment dat, oprește mașina, deschide ușile și mă invită să-mi fac damblaua. Frumos gestul!
La Dervent, intrăm în biserică, ne închinăm, copiii cântă (sunt elevi la clase de muzică și ai grupului de cateheză „Speranța”), mergem la Crucea de leac, la izvorul cu apă tămăduitoare. Un părinte de-al locului ne dă scurte lămuriri, părintele nostru completează. În autocar, înainte de-a ajunge, doamna Ana ne făcuse un scurt istoric, să știm unde mergem și ce vedem. Își făcuse lecțiile de-acasă și, în autocar, le repeta de zor lângă mine. Eu, în schimb, nu mi-am făcut lecțiile. Le-am prezentat copiilor un pod oarecare drept podul lui Anghel Saligny. Când am trecut pe lângă adevăratul pod, li l-am prezentat iar (da, intrasem în bucla temporală, dar aveam o scuză, că încă nu mă trezisem.) Le dau temă de duminică: să caute pe Google despre inginerul Saligny. Le mai spun povestea cu testarea podului, când el, proiectantul a stat sub pod într-o barcă, în timp ce treceau garniturile de tren. În aceeași linie le dau și exemplul lui Alfred Krupp, genialul inventator al celebrului oțel, supranumit „regele tunurilor” (zicem de alea de război, nu...), legenda spunând că, la momentul testării, acesta a stat într-un tanc construit din oțelul care-i poartă numele, asupra căruia s-a tras cu artileria grea. Subliniez ceea ce sper să rețină: asumarea răspunderii și simțul lucrului bine făcut. În timp ce vorbesc despre asta, tocmai se arată o curbă periculoasă. Din autocar mi se strigă: „Asumă-ți curba!” (stăteam în picioare). Ne amuzăm, îmi asum și curba, șoferul de asemenea... Câțiva copii s-au perindat la microfon și ne-au încântat cu vocile lor.
Următorul punct de oprire: Peștera Sfântului Andrei, prima biserică creștin-ortodoxă de pe teritoriul Patriei. Construită în piatră, nu în lemn, cum am auzit că „preferă Dumnezeu”. Și aici primim explicații, ne închinăm, aprindem lumânări. Copiii scriu acatiste și mă bucur pentru ei.
Ne continuăm drumul spre Constanța, unde aveam ca obiectiv mai întâi Catedrala. Copiii mai mari se dau pe lângă mine și doamna Ana să punem o vorbă să „sărim” peste catedrală, că erau nerăbdători să ajungă la plajă. Chiar au promis că dau un suc pe chestia asta! N-a mai fost nevoie să facem lobby, părintele a renunțat de la sine, că timpul nu ne permitea să ajungem peste tot. Așadar... la plajă! Ce mai zbenguială pe ei, ce bucurie, ce bălăceală! Te bucurai numai privindu-i. Doamna dirigintă Stroe i-a păzit tot timpul de pe mal și nu și-a găsit liniștea până ce nu i-a văzut pe toți ieșiti. Grea misie! Îi povesteam pățania de acum peste 30 de ani, când, venind dintr-o expediție, l-am pierdut în Gara Ciulnița pe unul dintre colegi care coborâse să ne ia înghețată. Acum 30 de ani nu erau telefoane mobile, nici atâtea mașini, iar trenurile treceau la fel de rar precum cometele. Și culmea: când am ajuns în Gara Slobozia, singurii părinți care-și așteptau odorul erau ai lui. Cu tot familionul. Bietul diriginte a fost marcat pe viață: și acum, recent, la întâlnirea de 30 de ani, când a strigat catalogul la numele lui, și-a amintit întâmplarea, adăugând că a fost singurul elev pe care l-a pierdut în cariera sa de peste 50 de ani. Și a mai adăugat: „Nu știu ce curaj aveam să colind cu voi lumea!” Dar curajul acesta ni l-a adus tuturor în suflet pentru totdeauna. De nimic nu ne amintim mai cu drag din vremea liceului decât de excursiile și expedițiile pe care le făceam cu domnul profesor Sașa Cobușceanu, pe care noi îl alintam Cobu. Era și mamă și tată pentru noi. Ne plimba, ne educa, ne ducea în biserici (într-o vreme ateistă!), în mănăstiri, urcam munții, vâsleam pe Criș, mergea cu noi la discotecă (nu să danseze, să ne supravegheze), ne gătea și ne dădea să mâncăm... Dragi educatori, elevii vor uita, mai devreme sau mai târziu, teorema lui Pitagora, reacțiile redox, modelul atomic al lui Bohr și alte inutilități cu care le umplem mințile. Dar cu siguranță își vor păstra vie în memorie amintirea unor momente fericite, cum a fost și vara noastră dobrogeană cu delfini.
Întrucât înainte de plajă servisem masa, gata mâncați, am plecat la Delfinariu. Înainte de-a intra, ne-am delectat cu o focă-vedetă, care se alinta într-un bazin și mai ieșea când și când la mângâiat și admirat. La Delfinariu am așteptat cel mai mult să merg, poate mai mult decât copiii. Ador delfinii, aceste animale-copii, inteligenți și jucăuși, prietenoși și frumoși. Scriitorul ialomițean Florin Ciocea, fost marinar, are o experiență pe care o invidiez: povestește cum înota cu delfini în preajmă. Am folosit delfinul ca simbol al iubirii într-o proză. Delfinul
Mai fusesem o dată, cu școala. Bineînțeles, atunci m-a impresionat mai mult, probabil din pricina vârstei. Acum, nu m-am putut abține să privesc și latura mai puțin umană a chestiunii: pe măsură ce înaintez în vârstă, mă impresionează tot mai mult destinul animalelor dresate și scoase din mediul lor natural, pentru a ne satisface nouă curiozitățile. Dar delfinuții au fost drăguți și noi ne-am bucurat de prestația lor. Evident, cel mai mult s-au bucurat cei mici. La Planetariu, am vizionat un film de 30 de minute despre sistemul solar, galaxii, planete. La lecția asta am cam chiulit, că mă mai lua picoteala.
În fine, ultima oprire: la McDonnald's. Primim din partea Asociației câte un Happy Meal, și noi tot happy și cu jucăria în traistă, ne îndreptăm, ceva mai obosiți, spre case. Nu prea ne mai arde de cântat, dar copiii ciripesc veseli, semn că excursia și-a atins scopul. Toată lumea a fost încântată și toată lumea, mari și mici, a fost de acord că... mai vrem!
Slobozia, 02 iulie 2016
Pelerinajul a fost organizat și susținut financiar de Asociaţia „Din inimă pentru aproapele”, la iniţiativa președintelui ei, Părintele Dumitru Drăghici. Mulţumiri!
Muzica: Arhaic