Jurnal de risipită 41
Ziua orezului. Așa s-a intitulat sesiunea de comunicări, însoțită de expoziție, la care am participat ca reprezentant al firmei la care lucrez. Am mâncat orez pe pâine, adică am ascultat conștiincios expunerile unor doctori ingineri, cercetători, specie pe cale de dispariție, dar pe care cu atât mai mult o prețuiesc, expuneri legate de cultura de orez, în principal, dar nu numai. Știți ce sunt cercetătorii, da? Oamenii aceia care stau cu nasul și cu toată ființa lor în obiectul/ subiectul de cercetat, testând te miri ce chestii invizibile, despicând firul problemei în paișpe și analizând-o pe toate părțile, care uită să mănânce uneori, pe care nu prea-i interesează cum le vine costumul sau cum le șade cravata, în schimb se entuziasmează și sar în sus de bucurie dacă le-a ieșit „pasiența” numai de ei înțeleasă. Oameni adeseori nevăzuți, neștiuți, cu halatele pătate ori ponosite, nu scrobite ca ale asistentelor medicale, oameni, până la urmă frumoși în ciudățenia lor, care radiază și duc lumea înainte. Pe ale căror muncă și merite se cocoață adeseori alții, cărora nu li se dau fonduri suficiente, nici vorbă de salarii pe măsură, care-și iau doctoratele pe bune, nu cu strachina cu prune ș.a.m.d. Oameni de care îmi era dor, întrucât n-am mai avut demult ocazia să-i văd, întrucât parc-am visat cândva, demult, să fiu și eu unul. De aceea am stat cuminte și i-am ascultat, chiar dacă n-am înțeles mare lucru din temă. În definitiv, când stai lângă inteligențe, simți și tu cum îți crește IQ-ul. Așa că, feriți-vă! De azi sunt mai deșteaptă! :)
Muzeul Agriculturii. Am profitat de prezența acolo și, la finalul lucrărilor, am dat o raită pe la parter. O minunăție de colecții! Îți încântă sufletul. Se poate vizita în orice zi, mai puțin lunea, iar prețul de intrare e penibil, nici cât un sfert de pachet de țigări. Am reținut un cufăr în care fostul ministru, vrednicul de pomenire boier Aurelian Pană a adus un soi de porumb de nu știu unde și l-a cultivat la noi. Vă imaginați un ministru, fie el și al agriculturii, cărând un cufăr cu boabe de porumb? Păcat că ne uităm atât de ușor eroii!
Educația. S-ar zice că ne preocupă. Că tot e mâine (aproape azi, mai sunt 9 minute până... mâine) - ziua educației. O doamnă profesoară-ingineră din partea Inspectoratului Școlar (inspectoarea șefă care fusese anunțată în program e foaaaarte ocupată, n-a putut veni), ne vorbește despre școlile profesionale și face propuneri interesante privind eventuale discuții între școală și agenții economici, pentru a pune la cale modalități de satisfacere a cererii de forță de muncă înalt sau mai puțin înalt calificată. În sală, sunt prezenți și elevi de la o școală profesională din Reviga parcă, însoțiți de un domn profesor. Trebuie făcut ceva să le dăm speranțe tinerilor! Făcut, nu vorbit! Priveau cu ochișori mirați și parcă și cu oarecare nădejde către mai-marii de care depinde viitorul lor.
Toamna. Pe-afară o toamnă nedrept de frumoasă, de-ți vine să-ți iei câmpii. La propriu, așa, să mergi pe câmpii, să simți sub tălpi frunzele foșnind sub lumina astrului care străluce pentru toți. Mâine seară mă risipesc spre capitală, la un frumos moment artistic, la Centrul Rus de Știință și Cultură. Iar o să-mi crească IQ-ul! Mi-am repetat poeziile, mi-am pregătit țoala festivă, ar fi cazul să mă duc la somn, dar tot îmi vine s-atârn pe lângă computer. Și mă bântuie arghezianul vers: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă...” Ei, nu fu! Ba fu!
Slobozia, 04 octombrie 2016