„Porțile cerului” la porțile Muzeului Național al Satului

Vernisajul expoziției de pictură religioasă, București, 1 oct. 2015

Jurnal de risipită - 24

„Câmpiile verticale”, „Drumul crucii”, „Porțile cerului”... doar câteva din titlurile expozițiilor de pictură organizate de pictorul Valeriu Stoica. „Porțile cerului” și-a început parcursul în Săptămâna Mare (aprilie 2015) la Complexul muzeal „Curtea Domnească” din Târgoviște, iar pe 01 octombrie 2015 expoziția a fost vernisată la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, adevărat tezaur cultural și național. Lucrările expuse pe simeze, care pot fi admirate pe tot parcursul lunii octombrie, aparțin pictorilor: Grigore Popescu-Muscel, Maria Popescu-Dragomir, Valeriu Stoica, Mihaela Bădescu, Alexandru Mateiaş, Nicolae Nestor, Elena Oana Agapie, Diana Borundel, Elena Constantin, Melania Florescu, Maria Iacob, Marian Manole, Tatiana Moroianu-Dincă, Ovidiu Teodorescu. În prezența unui public numeros, precum și a reprezentanților TVR și Radio România, au luat cuvântul cele două doamne directoare ale Muzeului, curatorul Valeriu Stoica și Părintele Gabriel. Și, așa cum s-a exprimat doamna director general, publicul a fost răsfățat cu o adevărată „simfonie a artelor”: pictură, muzică și poezie. Programul artistic a fost susținut de solista Ioana Marin, cu muzică tradițională religioasă (priceasne), soprana Cleopatra David, interpretând Pergolessi și subsemnata, cu poezie religioasă din creație proprie. „Porțile cerului” își vor încheia parcursul în luna decembrie la Chișinău (posibil și la Slobozia). Inițial, fusese programată o expoziție și la Palatul Parlamentului (în luna noiembrie a.c), dar aceasta a fost reprogramată, din cauza timpului prea scurt care nu ar fi permis organizarea tuturor evenimentelor la standarde înalte, așa cum ne-a obișnuit Valeriu Stoica.

Ajunsă mai devreme de ora începerii (17:00), mi-am permis răgazul și bucuria de a vizita această nestemată care este Muzeul Satului. Îl mai văzusem demult, pe vremea studenției, dar de data aceasta m-a impresionat în mod cu totul deosebit. Sătulă de agitația Bucureștiului (plecasem de dimineață cu alte probleme, de serviciu), mi-am reîncărcat sufletul și am simțit că mă reașez în mine, când am pătruns printre case cu o vechime de peste două secole, biserici vechi, bordeie semi-îngropate, vegetație, lacul și... pisici. Multe pisici, că, acolo unde sunt pisici, nu sunt șoareci. Nu e de povestit. Acolo e de mers și de văzut, dar mai ales de simțit. Mergeți să vedeți și să revedeți Muzeul Satului din București! Acolo e o altă lume, acolo e „acasă”, acolo sunt bunicii, străbunicii, măsuța joasă și rotundă de lemn, la care mânca toată familia, scăunelele ce păreau de pitici, scoarțele cusute de mâini dibace, strachina, lingura de lemn, odoarele bisericești, mirosul de vechi și de Românie. Acea Românie în care ne-am născut și pe care o purtăm în suflet, nu cea din sticlă și betoane, asaltată de reclame deșănțate, obositoare. Mergeți la Muzeul Satului mai ales atunci când vă simțiți obosiți, prăfuiți, înjunghiați, umiliți... și veți deveni dintr-o dată voi înșivă.

Muzeul este vizitat de un grup mare de francezi. Îi văd încântați, sporovăind, fotografiind, minunându-se. Mă întreb ce-or fi pricepând ei din ce văd, din „la table ronde”. Poate s-or crede în lumea poveștilor. O doamnă vinde ouă încondeiate și mărgele și brățări înșirate manual. Nu am de gând să cumpăr, dar știindu-i pe francezi „în coadă”, mă dau pe lângă tarabă, pipăi obiectele, mă prefac a proba, a nu mă putea decide etc, convinsă că le voi stârni curiozitatea. Când îi simt apropiindu-se și tăbărând, consider misiunea mea încheiată, îi zâmbesc doamnei și mă fac pierdută în bisericuța din apropiere. Mai am timp doar să văd cum dispar obiectele unul după unul de pe tarabă și cum le sar banii din portofele. Vive la France! Pisici nu cumpărați? Am încercat figura și cu ele (o doamnă angajată a muzeului se văita mai devreme că sunt prea multe și nu prea mai au ce să le dea de mâncare), dar se pare că pe francezi i-a tentat numai să le fotografieze, nu să le și cumpere. Ori poate n-au știut cine le vinde.

Dincolo de toate, m-am bucurat să-mi revăd prietenii, pe Valeriu, pe Ioana cu al său minunat costum național, pe Elena, care mi-a oferit și florile, pe Nestor cu moldoveneasca lui, pe Maria mereu zâmbitoare, acum mai veselă ca oricând, pe soțul ei Silviu, pe gingașa Ela care adusese inimioare cu citate despre dragoste din Sfântul Ioan Gură de Aur, să-l cunosc pe Marian Manole, să admir picturile tuturor (chiar dacă le-am mai văzut) și să mă minunez ca și când le-aș vedea prima dată. Pentru că eu mereu mă minunez în fața acestei arte și mă întreb cum e posibil ca mâinile unor oameni să așeze atâta frumusețe pe o bucată de lemn. A propos de lemn, se vaită Marian și Elena unul la altul, iar eu trag cu urechea, ce greu mai găsești o bucată de lemn azi, pentru pictură și cât de mult costă. Meșterul Manole zice că a alergat după o bucată de stejar până la Mizil. De ce? - întreb. Mi se răspunde: Pentru că nu se mai taie copaci. Ei, aș! Ni s-a făcut deodată milă de păduri, după ce i-am lăsat pe hoții de Țară să le prăduiască. „Pădure, dragă pădure...”

În timp ce stau serioasă și pregătită să prezint programul artistic, Silviu se strâmbă la mine în toate felurile. Mă strâmb și eu la el, mai cu sfială, că, în timp ce pe el nu-l vedea nimeni, ochii publicului și ai camerelor video erau îndreptați spre noi, cei puși la zid. Doamna directoare mă întreabă în șoaptă: „Domnul acela se strâmbă la dumneavoastră, sau la mine? Ca să știu dacă mă strâmb și eu la el.” Îmi mușc limba să nu hohotesc.

Final cu aplauze, cu flori, discuții. Un grup de trei domni mă reține cu o rugăminte: să le dau poezia „Spovedanie” care le-a plăcut în mod deosebit. Mă scuz că n-o am la mine și le cer adresele de e-mail, să le-o trimit. Unul dintre ei, cel mai vârstic (am aflat ulterior că are 80 de ani) îmi scrie adresa poștală, întrucât nu folosește e-mailul. Discuția se leagă nu știu cum și aflu că doi dintre ei sunt ingineri, din generații diferite (unul îi spunea celuilalt „maestrul”), ambii fii de preoți care au avut de pătimit de pe urma închisorilor comuniste. (Curioasă din fire, fac cercetări pe internet și aflu că domnul de 80 de ani este fiul Părintelui Ilie Imbrescu, mărturisitor al credinței ortodoxe, plecat la Domnul la numai 40 de ani, în închisoarea de la Aiud, temporar închis și în lagărul din Slobozia.) Mă încearcă o emoție aparte, pe care, oricât mă străduiesc să mi-o reprim, nu reușesc. Discutăm la temă, despre sfinții închisorilor, despre Valeriu Gafencu, despre cartea lui Ianolide. Îmi exprim cu voce tare gândul că simt cumva că sacrificiul acelor oameni poate n-a fost zadarnic (cred că e, de fapt, mai mult o dorință, decât o convingere). Domnul inginer Imbrescu, maestrul, privindu-mă, îmi spune: „Se vede treaba că nu.” Și totuși... Numai Dumnezeu știe!