Fragment din cartea „De râsul CUCILOR, de A. Gagniuc și F.L. Dalian
...
- Te dai sau plec?, mă ia tare panarama.
- Poți să te dai și de-a berbeleacul. Cine ești tu să comanzi în casa mea?, nu m-am lăsat nici eu intimidată.
- Ștefan cel Mare! Cine să fiu? Tu n-ai auzit de Iepurașul de Paști? Pe ce lume te afli?
- Am auzit, dar ăsta nu există, așa cum nu există Moș Crăciun sau peștișorul de aur. Mai exact, există doar în povești.
- Și cine spune că noi n-am fi acum într-o poveste? Vezi că n-ai pic de imaginație? Te mai dai și scriitoare! Și să nu mă mai așezi pe mine lângă moșul ăla decrepit sau lângă vreo specie inferioară, fie ea și de aur!
- Scopul și durata vizitei! Că aici nu-i grădină zoologică.
- Am venit să-ți aduc un dar.
Ei, desigur că, la auzul cuvântului magic, stropșeala mi s-a mai înmuiat, deși mă întrebam, cu logica mea inginerească, ce dar poate fi acela, de vreme ce nu-l vedeam având în mână nimic, nici măcar un coș cu ouă, așa cum îl prezintă (mincinos, desigur) toate felicitările alea stupide. Mă rog, să zicem că alea n-ar fi mincinoase, iar la mine - ghinion! - nimerise iepurașul fără ouă. Îmi exprim nedumerirea:
- Ce dar, măi iepure, că nu văd niciunul?
- Te rog, iepuraș!
- Fie! Dar mă întreb cum arată iepurii, dacă iepurașii sunt cât Casa Poporului. Hai, scoate ce-ai adus!
Patrupedul mă privește de sus (stătea-n două labe, ca oamenii) și-mi aruncă disprețuitor:
- Inspirație!
- Ceee?!
- Ce-ai auzit, inspirație! Să nu-mi spui că n-ai nevoie, că l-am vizitat și pe amărâtul ăla de Gagniuc la Constanța, mai avea puțin și se dădea cu capul de pereți, gata să intre-n depresie, că zicea că nu i-ai mai scris de o lună. Credea că asta se întâmplă fiindcă n-ai inspirație și m-a rugat pe mine să-ți aduc. Na, ți-am adus!
- Iepurașule, îți bați joc de mine? Unde morcovu' mă-tii e inspirația aia, că eu n-o văd!
- Păi uite cum m-am gândit să facem: eu îți spun niște povești din pădure, iar tu le adaptezi la jungla voastră. Că și-așa nu-i greu să transformi animalele în oameni, și-așa vă comportați uneori de parcă ați fi mai involuaţi decât noi. Dar înainte, pune și tu ceva pe masă, un pahar cu țuică, o măslină, nu mă mai ține cu dinaintea goală!
- De când beau iepurașii țuică și mănâncă măsline? O foaie de varză nu-ți ajunge?
- Dragă, nu te-ai prins, eu sunt muza și am venit la tine deghizată-n iepuraș. Voi scriitorii, n-aveți niciun pic de imaginație! Vai de capul nostru ce mai pățim cu voi!
Îi pun dihaniei un kil de măsline pe masă și-i umplu o halbă cu țuică, atrăgându-i, în același timp, atenția:
- Vezi să nu te-mbeți până s-apuc și eu să scriu ceva!
- N-avea grijă! Sunt exersată, la ce chiolhanuri am tras eu cu scriitori adevărați, nu d-ăștia închipuiți ca tine! Bun, ca să nu mai pierdem timpul, am să încep c-o poveste despre un iepuraș și un lup. Să zicem că eu aș fi iepurașul. După aia, vezi tu cum o adaptezi la cartea voastră.
- Iepurașule, scuze, doamna muză, (începusem să cred că are dublă personalitate) - e plin internetul de bancuri cu lupi și iepurași. Dacă-mi trebuia inspirație d-asta, mi-o luam de acolo.
- O fi plin, dar p-asta n-ai auzit-o, că mi s-a întâmplat chiar mie când veneam încoace și n-am apucat s-o spun la nimeni. Ascultă!
Face o pauză de efect, trage o dușcă, scoate de sub blană o țigară luungă și-mi face semn să i-o aprind, apoi glăsuiește:
- Nu dai și tu o cafea? Că o asemnea poveste merită tot efortul.
Și-n timp ce eu chinuiam aparatul de cafea, își începe povestea:
- Să vezi ce mi s-a-ntâmplat! Cum mergeam eu așa, prin pădure, gândindu-mă ce ființe oropsite mai sunt și iepurașii, că până și la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, numai de noi se pare c-a uitat de când ne-a creat (sper că nu crezi în tâmpeniile evoluționiste ale lui Darwin!), numai ce zăresc pe sub niște frunze o pușcă. Om m-am făcut! Adică stăpânul pădurii, ce mai! Iau pușca și primul gând îmi zboară către nesimțitul ăla de lup care nu se mulțumește s-o mănânce pe Scufița Roșie și pe iezii caprei, da-i mai poftește mațul și la iepuri. Al meu ești, coane!, îmi zic, jubilând. Îl caut pe nenorocit și când dau de el, îi proptesc țeava la tâmplă și răcnesc: „Lupule, pân-aci ți-a fost!” Ăla, cât era el de lup, a-nceput să tremure de ziceai că-i cutremurul din 77, și se dădea drăgăstos la mine: „Hai, măi, iepurașule, ce, nu ne putem înțelege? Ce vrei să-ți aduc, niscai varză de ronțăit, o vulpe de belit...” Eu, impasibil, îi lipesc țeava și mai tare de dovleac: „Pe mine să nu mă iei cu inginerii d-astea! Varză-mi procur și singur, cât despre vulpe, n-am nicio fantezie cu ea.” Ăla s-a albit. „Păi atunci ce vrei?”, întrebă cu voce pierită. „Uite care-i treaba, am chef să mă distrez și să te supun la cazne. Am auzit că-ți place literatura, așa că ți-am adus o carte de-a Loredanei Dalian, o scriitoare contemporană pe care o admir fiindcă a scris un text „Căsuța iepurașului” din care ies și eu cu coada sus, nu terfelit ca-n alte opere. Ține cartea! Deschide-o!” Lupul - codeală mare: „Hai, măi iepurașule, drăgă-lașule, cere-mi orice, numai nu mă pune să citesc! Știi, eu am cam tras chiulul de la școală...” „Normal c-ai tras chiulul, c-aveai treabă mare, să mănânci iezii caprei, să te dai la Scufiță și la ochelarista de bunică-sa, de te-au făcut ăștia vedetă în literatură. Dar cu mine nu ține. Nu doar ai să citești cartea, dar ai s-o înveți pe de rost. He, he!” S-a tot căznit, s-a tot chinuit el, a-ntors cartea pe toate părțile și până la urmă a decis: „Nu pot, iepurașule, mai bine mă puneai să fac un exercițiu la bârnă. Acuma, dacă așa mi-o fi mie sfârșitul, să pier dintr-o incompetență literară...”
Eu atât am așteptat. Am armat și am tras, după ce mai întâi i-am ținut o teorie de zile mari: „Vezi, mă, dacă nu ți-a plăcut cartea? Ai carte, ai parte. Dar tu nu mai ai. Paac!”
Tace, golește halba și mi-o întinde să i-o umplu iar.
- Șiii?
- Și mama ei de viață amară de iepure căcăcios! Se putea să am și eu noroc o dată-n viață? Imaginează-ți că n-aveam glonț pe țeavă. Am zguduit eu pușca aia, am tras din toate pozițiile, dar nimic. Ăla se uita rânjind la mine, gata să mă mănânce.
- Ce-ai făcut?
- Ce era să fac? Tu ce-ai fi făcut în locul meu? Mi-am tras și eu fața de iepuraș cumsecade, i-am scuturat trei frunze imaginare din blană și-am zis smerit: „Ei, lupule, prietene, acuma, dacă tot ți-am adus cartea aia, o s-o învăț eu pe de rost!”
- Ai... învățat-o?
- Trage singură concluzia, de vreme ce mă vezi în viață. Te asigur că nu sunt fantoma mea.
Dă repede niște murături, că mi s-a aplecat de la atâta literatură!
- Păi bine, măi fraiere, îi zic, parcă spuneai că ești muza mea deghizată-n iepuraș.
- Într-un fel așa e.
- Explică-te!
- Să vezi, când am ajuns în ușă la tine, m-am întâlnit c-o iluzie, zicea că-i muza ta și că te vizitează, că n-a mai fost demult pe la tine. Și-atunci, nervos cum eram după întâmplarea cu lupul, mi-a cășunat pe muză și m-am răzbunat și eu pe ea, fiind mai slabă ca mine.
- Să nu-mi jignești muza! Ce i-ai făcut, unde-i?
- Mai sfrijită, mai pricăjită, mai de doi bani! Am mâncat-o!
- Ai mâncat-o, nesătulule!?
- Da. Chiar mi-a picat greu. N-ai niște zeamă de varză?
- Nu mai am nimic!! Ieși afară, iepure obez, dar mai întâi să scoți muza pe unde-oi ști! Eu sunt scriitoare, vrei să mă lași fără pâine, mâncătorule de muze?! M-ai nenorocit, mi-ai luat pâinea de la gura copiilor!
- He, he, râde iepurele în timp ce aruncam cu o cratiță după el, dacă și aia-i pâine, mă întreb cum o fi mămăliga. Oricum, dacă tot a trebuit să-ți învăț tâmpenia de carte pe de rost, țin să-ți spun că ai în ea o grămadă de greșeli. A, și încă ceva! Când mai ai de gând să scrii despre iepurași, mai întreabă-ne și pe noi ce sentimente ne bântuie, nu mai scrie tu de capul tău acolo. Voi, ăștia, scriitorii, n-aveți pic de imaginație!
(FLD, Slobozia 21 aprilie 2017, corectat 30 aprilie 2017)