Pe Florentina Loredana Dalian am cunoscut-o ca prozatoare, mai întâi prin volumele de proză scurtă, mai apoi prin romanele sale. Și de fiecare dată am avut convingerea că vocea ei ar fi fost mai potrivită pentru poezie. Pentru că toate firele sale narative erau învăluite într-o melodicitate aparte și transmiteau o puternică emoție. Mai apoi am descoperit-o și ca poetă, prin intermediul primului său volum de poeme, „Domnișoara Nimeni” (editura Eikon, 2017). Și atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, vocația sa este aceea de a spune povești, cântându-le. De aici perpetua armonie între poveste și poezie, între istorisire și cântec.
Noul volum de poeme, îmi confirmă pe deplin revelația provocată de cel dintâi. Pentru că, din nou, aceasta își delectează cititorii cu poveștile sale cântate. Fiecare poem al său, indiferent de tema abordată, spune o poveste, din care răzbate fie o învățătură anume, fie o emoție profundă. Dar ceea ce surprinde și mai mult la aceste poeme, este faptul că în ele, poeta reușește să imprime inclusiv atmosfera, cadrul intim în care poveștile au prins viață, poate mai înainte chiar de a se rostui în versuri: „Se auzeau acorduri dintr-un cântec rusesc/ și mirosea a zambile roz./ Soarele perfid/ mi s-a amestecat în vise/ punându-mi lumina în ochi/ I-am deschis./ Din oglindă,/ cu sprânceana ridicată,/ mă privea Scarlett O’Hara/ cu iubirea ei imposibilă cu tot” (Scarlett).
Ceea ce aduce nou acest volum este faptul că, de această dată, ea reușește să creeze o lume aparte, asemenea tărâmurilor acelora fermecate, din basme, locuite de animale fantastice. Este vorba despre un ostrov, pe care locuiește numai ea. Iar ființele năzdrăvane ce o însoțesc sunt cele trei virtuți principale: nădejdea, credința și dragostea, dimpreună cu fiicele lor: speranța, rugăciunea, melancolia. Pentru că, de la primul până la ultimul poem din „Ostrov”, poeta își așteaptă, își cheamă, își ademenește iubitul, în insula sa secretă, ce ar deveni, prin venirea lui, un paradis doar al lor, luându-și-L ca prieten de confidențe pe Însuși Dumnezeu, și uneori pe sfinți sau pe îngeri: „Pe ostrovu-acesta, coboară uneori/ Însuşi Dumnezeu, să mai ia pulsul lumii/ din foşnetul vreunei frunze strivite,/ din mersul nehotărât al vreunui melc.../ Din ostrovu-acesta, Apostolul Pavel/ îşi mai face uneori drum spre Damasc,/ Sfântul Petru se tânguieşte/ după al treilea cântat al cocoşilor,/ Maria-Magdalena varsă lacrimi amare,/ că L-au luat pe Domnul ei...// Pe ostrovu-acesta, bătrânii arbori dau mărturie/ că nu-i nimic nou sub soare./ Nici drumul, nici tânguitul, nici lacrima.../ nici măcar această iubire interzisă”(Ostrov 30).
„Ostrov” se înfățișează astfel ca un imn al iubirii neîmplinite, ca o simfonie a așteptării fără de sfârșit. Pentru că, până și în ultimul poem, ce pare a fi unul de bun – rămas, umbrit de deznădejde și de oboseala așteptării, poeta reușește să își lege speranța de un semn ceresc, dând astfel inimii forța necesară să nu renunțe la iubirea ei: „Îţi las gândul meu ca pe un semn de carte,/ să-l pui între două file: una cu iubire, una cu trădare,/ îţi mai rămâne o umbră pe ostrovu-acesta obosit/ prin care-au început să se precipite toate -/ de-ale primăverii, de-ale castanilor, de-ale florilor de salcâm.../ În vârful unei crengi, se iţeşte o lună nouă – semn bun!” (Ostrov 37).
Când am citit prima oară manuscrisul acestui volum m-am întrebat de ce a ales poeta să înceapă cu poemele neîncadrate în vreun ciclu anume și să lase la urmă „Ostrov”-ul, cu atât mai mult cu cât acest lung poem dă și numele volumului. Dar, recitind, mi-am dat seama că aici avem de a face cu „un mic truc”, deloc nou, dar inspirat readus în lumină de către Florentina Loredana Dalian: ea a lăsat „Ostrov”-ul la urmă tocmai pentru ca cititorul, încheind lectura volumului, să rămână cât mai mult timp sub emoția generată de acest lung poem de dragoste neîmplinită. Și să spună, poate, ca nașul de la nunta biblică din Cana Galileii: orice poet își expune mai întâi poezia cea mai de soi, apoi, când cititorul a obosit, îi oferă spre lectură și pe cele mai puțin bune; dar ea a lăsat la urmă poemele cele mai bune.
Nu vreau să spun prin aceasta că poemele din prima parte a volumului sunt mai puțin bune decât cele din „Ostrov”. Dar, unitatea tematică a acestora din urmă, le conferă o oarecare superioritate față de cele dintâi, care tind cumva să se estompeze unele pe celelalte. Pe de altă parte, poemele libere, pot fi receptate inclusiv ca o introducere la „Ostrov”, în sensul în care, prin intermediul lor, poeta își familiarizează cititorii cu universul său interior, populat de vise, de iubire, de credință, dar și de durere, de revoltă, de neputință.
Așadar, cu noul său volum de versuri, Florentina Loredana Dalian ne invită din nou în lumea ei, o lume a fragilității, a frumosului, a sufletului curat, o lume în care Dumnezeu nu a murit, ci este cât se poate de viu și de activ, rânduind toate după înțelepciunea Sa. Firește că lumea aceasta, ilustrată în poemele sale, este o lume ideală, condamnată de împietrirea mersului lucrurilor să rămână ireală. De bună seamă că nu ne este nouă dat să trăim și în realitate într-o astfel de lume. Dar, cel puțin cu sufletul și mintea, ne putem refugia în lumea din carte, când cea reală își iese din minți. Iar pentru crearea acestei lumi, se cuvine să-i mulțumim, citindu-i și chiar recitindu-i cărțile.
Romeo Aurelian Ilie