„Ce ruină de lux!” – îi venise să strige, când deschise ușa apartamentului recent bombardat. Toate erau la locul lor, chiar și inima: mobilierul alb din lemn prețios, draperiile grele, patefonul cu ultimul disc ascultat atunci, demult, când încă toate erau stabile, sau măcar așa păreau. Ce fină-i granița dintre lumi, dintre părerile tale de ieri despre ceea ce credeai că ești și părerile de astăzi, când cauți cu înfrigurare să afli dacă chiar ai existat în forma aceea perfectă, puternică și de neînvins. Toate erau la locul lor, da, numai că urmele dezastrului erau atât de vizibile: bucăți din tencuiala căzută, cioburi din geamurile sparte de suflu, praful gros. Și, cumva, toate acestea îi păruseră similare cu ruina din viața lui, avea exact sentimentul acela când, intrând pe ușă în dormitorul lor somptuos, într-o zi oarecare, când nu părea să se anunțe nimic nefiresc, găsise biletul Anastasiei, pe măsuța de toaletă, rezemat de oglindă, de oglinda în care își revărsase de atâtea ori frumusețea, iar el o admira – ce privilegiu! – din vârful patului, trăgând din pipa din lemn de cireș, așteptând înfrigurat ca ea să-și termine gătelile și să i se așeze alături, s-o cuprindă și să se piardă în viața de noapte, cea care îi conferea echilibrul atât de necesar zilei următoare.
Anastasia! Ce rezonanță, ce nume frumos, tradus în greacă prin „înviere”. Așa fusese pentru el, ca o înviere, ca o altă viață, nemaisperată, nemaiașteptată, dar atât de binevenită. După relații care fuseseră ori mult prea pasionale, ori nelalocul lor, păguboase, ridicole chiar pe alocuri, în sfârșit aflase acea armonie după care tânjea poate fără să-și fi dat seama. Trăiseră ani de iubire calmă, pe care nimic nu părea s-o zdruncine, nicio fisură, niciun război. Și culmea e că, atunci când a venit războiul, nu mai rămăsese nimic de zdruncinat, cu excepția pereților. Și-o amintea iubitoare, caldă, dedicată, mișcându-se lejer printre obiecte și oameni, poate un pic teatral (meseria, deh!), dar niciodată de o teatralitate forțată, studiată. Ar fi părut femeia perfectă dacă... Bineînțeles că așa ceva nu există. Cu un singur lucru nu se putuse obișnui Anastasia: cu amestecul altora în viața lor. Dar tocmai amestecul acesta el nu putea să-l ignore, era medic, și nu unul oarecare. Când ai o meserie ca asta, te cunoaște jumătate de țară, toate neamurile își aduc aminte de tine, toți vor câte ceva, fiecare se consideră îndreptățit să-ți mănânce bucăți din viață, unii cu lingurița, alții cu polonicul, se consideră stăpâni pe tine, pe viața ta, pe orele tale de liniște. Ca niște dobitoci care nu pricep că și tu ești om, și tu ai nevoie de sănătate, de odihnă, de intimitate, ba mai mult, că fără să te bucuri de toate acestea, nu vei mai putea, în curând, să le oferi nici lor grija și atenția de care se consideră îndreptățiți. El, da, se obișnuise, pentru că așa îi fusese toată viața, nu-și amintea să fi trăit altfel, mereu careva din preajmă avea să-i ceară un serviciu, atenția, priceperea, chiar și dacă acestea nu țineau neapărat de calitatea lui de medic. Poate la început l-or fi deranjat și pe el, dar cum nimeni nu s-a sinchisit de problema asta, acum după atâția ani, deranjul de către alții chiar la orele cele mai ciudate părea un lucru la care el trebuia să răspundă ca la o obligație, un fel de cruce pe care trebuie s-o porți, n-ai ce-i face, dacă te-ai pricopsit cu ea. Anastasia, în schimb, nu se învățase cu asta. Parțial din dragoste pentru el, parțial din amorul propriu deranjat, că se simțea neglijată, riposta, răbufnea sau numai se întrista uneori, dar e clar că aceste invazii ale hoardelor din viața lor aveau darul de a eroda, încet dar sigur, o relație ce părea de nedesfăcut. Ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă.
„Plec. Știi de ce. Nu mă răzgândesc, nu încerca! M-am săturat de termitele astea care mănâncă din tine și din nervii mei și-așa obosiți. Te iubesc!” Încercase, desigur. Dar fără rezultat. Anastasia îl prevenise cumva de mai multe ori. El luase totul în glumă. I se părea că exagerează. Și, de când plecase ea, nemaisuportând să vină zilnic în casa care-i amintea de ea în fiecare colț, Anastasia fiind singura motivație pentru care mai părăsea spitalul, se mutase cu arme și bagaje la clinică. Avea o cămăruță a lui, cu mobilier minim, în care patul era obiectul principal, unde cădea lat după vreo operație mai grea sau după câte-o zi infernală. Nu mai trecuse pe-acasă de-atunci, să fi fost jumătate de an, și astfel, despărțirea îi fusese mai ușoară. Aproape credea că s-a vindecat. Dar azi cu bombardamentul... a trebuit să treacă, să vadă ce-a mai rămas, dacă a mai rămas.
Dezastrul nu era atât de mare pe cât își imaginase. Și, cumva, parcă era o continuare a stării lui de după plecarea Anastasiei. Și el voise atunci să fărâme, să spargă, să deființeze. Acum se întreba înfrigurat: oare puterea gândului, dorința să fi fost atât de mare încât să se fi materializat șase luni mai târziu? Dar dacă este adevărat că gândurile au atâta forță, de ce oare numai forță distructivă? Tot cu ardoare își dorise și să revină ea, și-o imaginase de atâtea ori materializată... de ce forța acestui gând nu reușise să o-ntrupeze în fața lui, să i-o redea ca pe o altă înviere? Dar cine știe, poate că gândul acela nu fusese destul de puternic. Poți reconstitui pe cineva din ruine de gând?
Ridică un colț al cuverturii prăfuite, pe care se instalaseră câteva rămășite de zid, se așeză, își aprinse pipa și puse acul patefonului să meargă. Muzica lui Chopin învălui camera, căzând ca o ceață peste ruine, invizibilă binecuvântare, prieten de nădejde cu care se însoțise în toate momentele lui, fie bune, fie dezastruoase, de singurătate, de oboseală, de tristețe... „Pădurea misterioasă” îl încânta ca și alte dăți, îl atrăgea prin fire nevăzute cu magia ei și, mai mult ca oricând, îi lăsa întrebări. Întrebări al căror răspuns poate nu-l va afla niciodată. Se așezase cu spatele către oglindă, singurul loc spre care nu putea și nici nu voia să privească. În rest, lăsa privirea să-i alunece cu oarecare nedumerire în jur. Asta fusese? În acordurile muzicii, i se revelă adevărul care acum punea stăpânire pe el: viața lui fusese o ruină, dar nu una oarecare. O ruină de lux, un lux pe care nu și-l permit mulți. Ar trebui să mulțumească pentru ruina aceasta, câți au parte de ea, câți privilegiați pe lumea asta? Realiză că așa cum era, bombardată, cu bolovani împrăștiați cum picaseră, fără geamuri, cu draperiile sfâșiate, camera aceasta tot își păstra măreția de odinioară, tot părea somptuoasă, demnă, cumva neatinsă și nemânjită de mizeria din preajmă. Nu-i totuna cu a vedea ruina unei case sărăcăcioase, care nu cunoscuse nicicând frumusețea și armonia.
Aproape că se simțea bine în dezastrul acesta aparent regizat de un artist și își zise că și ruina lui de viață seamănă casei acesteia, se aseamănă măreției ei, o ruină demnă, frumoasă, grandioasă.
Își aruncă un ochi prin rama ferestrei rămasă fără geam, văzu alte ruine, parcă mai jalnice, mai căzute, mai de plâns. Și asta îi confirmă că nici între dărâmături nu există egalitate, unele sunt mai cu moț decât altele, deci cum ar putea fi oamenii egali? Nu putem fi egali în nimic, nici în frumusețe, nici în inteligență, nici în simțul datoriei. Ceea ce i se părea totuși de neînțeles era un gând pe care încerca să-l deslușească acum prin fumul pipei: viața lui fusese ruinată (o ruină frumoasă, da!) nu de oameni mai inteligenți decât el, ori superiori în vreun punct, ci tocmai de niște iluștri mediocri, majoritatea inși care n-au realizat nimic prin ei înșiși, dar care au știut să se agațe și să se cațere la timp, s-au orientat întotdeauna după colacul de salvare, după mâna întinsă, i-au sufocat pe alții cu pretențiile lor absurde, i-au tocat până când și-au văzut scopurile împlinite. Cel mai trist dintre toate i se păruse faptul că unul dintre acești oameni-hiene fusese chiar mama lui. Care, sub umbrela „dragostei de mamă”, profitând de slăbiciunea lui, poate specifică oricărui fiu pentru mama sa, îl obosea cel mai tare cu tot soiul de pretenții, ea îi trimitea cele mai multe cereri, cei mai mulți „amărâți” care aveau nevoie de ajutor, de la ea auzise cei mai mulți „trebuie”... N-avusese pic de milă, când poate tocmai ea ar fi trebuit să fie prima care să-l menajeze, dacă tot era musai să i se bage în viață și nu putea sta deoparte să-și vadă de ale ei. Ce ciudat înțelegem uneori dragostea! Sigur că ea făcea toate acestea cu bune intenții, dar unde au dus? Îi părea rău că o judecă acum când nu mai e, dar parcă pentru prima dată i se luase acel văl de pe ochi, lăsându-l să vadă liber și nealterat lucrurile în lumina lor reală. Fusese nevoie de acest bombardament ca să-și vadă și el bolovanii aruncați în suflet și – culmea! – nu de cei mai străini sau mai indiferenți. Bolovanii lui fuseseră aruncați de cei care pretinseseră că l-au iubit: și mamă și soră și tot „haremul”...
Singură Anastasia îl iubise cu adevărat, cu acea iubire generoasă, nu egoistă, care oferă, nu care cere, pretinde și tot pretinde, bate din picior, se vaită, răcnește și dă ochii peste cap. Anastasia plecase pentru că nu suportase să-i vadă ruina desăvârșindu-se, preferase să-și înfigă singură pumnalul printr-o mișcare bruscă și rapidă, decât să i-l înfigă alții lent și chinuitor. Acum, abia acum o înțelege deplin, acum pricepe că, în locul ei, și el ar fi plecat și s-ar fi lepădat de tot. Așa cum el ar fi trebuit să se lepede cât nu era prea târziu de viața lui transformată în ruină. Mda, rămânea totuși această consolare, că măcar fusese o ruină de lux!
Privi iar prin gaura din perete care fusese cândva o fereastră, fereastra la care o zărise de atâtea ori de jos, privind pe geam, așteptându-l, bucurându-se cu bucuria unui copil ori de câte ori el ajungea acasă. Primii fulgi din an începuseră să cadă mari, voluptuoși, ningând alb peste ruina casei și peste ruinele din gând...
_____
Slobozia, 18 decembrie 2018
Fotografia care mi-a inspirat textul (sursa: internet)
