Urmărită de revoluții. „Deșteaptă-te, române!”
N-au fost multe materiile care mi-au dat de furcă (mai bine zis, coșmaruri) în Facultatea de Inginerie Chimică a Institutului Politehnic pe care am absolvit-o, dar una mi-a mâncat zilele, mi-a albit părul și m-a „bolnăvit” de-a binelea: Istoria. (Îți amintești, Aurora Keiser-Panait, tovarășă întru suferință până la un punct?) De la Revoluția de la pa'șopt mi s-a tras. Profesorul Velicu Rădină m-a picat de două ori, prima dată având ca subiect această revoluție, zicându-mi că dacă nu scriam nimic, îmi dădea 4, dar fiindcă am încercat să-l aburesc literar, mi-a dat 2. Mă, și nici măcar nu eram scriitoare pe vremea aia! Dar uite cum morbul ăsta îmi dădea târcoale și-mi mai făcea și belele, fără ca eu să știu. Studiam istoria în anul I, cursul se finaliza cu colocviu (testare scrisă și orală), iar dacă-l picai, era ca orice alt examen, pe vremea aia, aveai posibilitatea să-l dai doar de 3 ori, dacă nu-l luai, repetai anul, dar nu oricum, fiind vorba de anul I, trebuia să dai admitere din nou. A doua oară mi-a picat Revoluția lui Tudor Vladimirescu, nici pe aia n-am stăpânit-o bine, cum voia exigentul profesor, așa că m-a picat și atunci. A treia - iar pașoptiștii. Dar de data asta, mă pregătisem de-o visam, lua-o-ar gaia de revoluție, încât mi-a dat examenul, deși parcă n-am luat mai mult de 7.
La ieșirea din facultatea noastră din Polizu, era o librărie, pe dreapta. Obișnuiam să-mi fac cadou câte o carte, după fiecare examen luat. După „bătălia” de la Istorie (care ar fi putut intra în istorie ca bătălia din Polizu), m-am abătut prin librărie, conform obiceiului, și mare mi-a fost bucuria când am dat peste trei volume din „Opere” de Camil Petrescu, în care se afla romanul „Un om între oameni”. Adică ghici ce? Taman despre Nicolae Bălcescu și Revoluția de la 1848. Și pentru că eram îndrăgostită de scrierile lui Camil, și pentru că mă stresasem atât de mult cu revoluția aia, n-am stat pe gânduri și mi le-am cumpărat. Nu știu nici acum de unde aveam bani pentru cărți sau cum mă înduram să dau pe ele din puținii mei bani. Dar se pare că, atunci când era vorba de literatură (nu de istorie, să fim înțeleși!), nu stăteam prea mult pe gânduri. Nu eram eu scriitoare, dar cititoare am fost de când îmi aduc aminte de existența mea încă din faza în care începuse să dea semne de apartenență la o specie inteligentă. De bucurie că luasem nenorocitul ăla de examen, am scris pe foaia de gardă, cum se poate vedea și în fotografie: „București, 1 iunie 1988, ziua Marii Victorii în lupta cu Rădină” și mă semnasem. Mă, victorie, nu glumă! Am înțeles atunci cum trebuie să se fi simțit Ștefan cel Mare și Sfânt după fiecare victorie împotriva turcilor.
Cum cele trei volume totalizau peste 2.000 de pagini (aproximativ 700 fiecare) și cum facultatea la care studiam nu-ți dădea timp pentru lectură atunci când și cât ai fi vrut, cum nici nu-mi plăcea să încep o carte și s-o las neterminată, am amânat lectura pentru când voi fi avut mai mult timp (desigur, într-o vacanță) și asta s-a nimerit să fie chiar în vacanța de iarnă din 1989. Că, de fapt, aici voiam s-ajung. Altă Revoluție!
În anul acela, ne dăduseră mai devreme vacanță, pe 18 decembrie, adică imediat după evenimentele de la Timișoara, despre care noi auzisem doar vag, fără să credem. Ne-am mirat de vacanța timpurie, dar, evident, ne-am și bucurat, ca orice student care abia așteaptă să mai „fure” câteva zile fără studiu. Astfel că, în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, mă aflam acasă, la țară, în camera mea, citind la „cărămizile” Camilpetresciene, conștiincios, chit că mi se aplecase de atâta „pașopt” de la istorie, dar într-un fel mă și pedepseam că mă muncisem atâta cu materia aia care, în mod normal, e ca o poveste frumoasă, pe lângă imposibiliele alea de le învățam noi, chimii de toate felurile, fizici, matematici, mecanici, electrotehnici, reactoare, AMC-uri, fenomene de transfer și alte măscări. Ajunsesem la o pagină în care se descria cum s-a cântat atunci pentru prima dată imnul „Deșteaptă-te, române!”. Eram emoționată și transpusă în atmosfera revoluționară, când vine bunica din camera ei unde asculta, împreună cu tanti, la difuzor. Eu nu știam ce ascultă ele, dar mamaia venise să mă roage să merg să ascult și eu și „să le deștept”, că ea nu mai înțelegea nimic. Puțin iritată, că mă deranjase din lectură, îmi iau totuși în serios misiunea de luminare a populației pensionate din casă și merg în camera lor. Când am intrat pe ușă, la difuzor se cânta „Deșteaptă-te, române!” Am rămas mască și, de data asta, eu, deșteapta familiei, nu mai înțelegeam ce se petrece. Adică, cum? Plec din camera mea, unde doar citisem despre intonarea imnului, intru în camera lor și ce-mi aud urechile? Nu cumva m-au furat ăia din carte? Nu avusesem halucinații niciodată, dar tot am simțit nevoia să mă ciupesc. Și tot mi-au dat lacrimile, pentru că eram deja în starea de revoluție. Ce-a urmat, a urmat. Ulterior, am plecat și eu de-acasă, împreună cu viitorul meu fost soț, la București, să facem revoluția. Ne-am întors cu coada între picioare, c-am înțeles că revoluția n-avea nevoie de noi. Dar eu tot m-am simțit urmărită de revoluții.
Astăzi, în biserica noastră (ca, de altfel, în toate bisericile ortodoxe), s-a săvârșit slujba de pomenire pentru eroii Revoluției de acum 30 de ani. Am stat și am cântat Veșnica lor pomenire, gândindu-mă că numai Dumnezeu a ales ca astăzi să fiu de partea astălaltă a colivei. Dumnezeu să-i odihnească! Nu vorbim acum nici de ce, nici cum au murit. Un lucru e clar: cei mai mulți dintre noi, fără să avem habar de ce se petrece, ne-am dorit libertatea. Asta rămâne. Și amintirea stării aceleia de euforie, când credeam că, odată cu revoluția, tot răul din lume s-a sfârșit.
Epilog:
De când am terminat-o de citit, acum 30 de ani, cartea aceea - „Un om între oameni” - n-o mai deschisesem, n-o mai răsfoisem. Azi, mi-a venit așa, un gând, ce frumos ar fi să regăsesc paragraful acela cu „Deșteaptă-te, române!”. Descurajată în fața celor peste două mii de pagini, după ce am citit la cuprins fără să mă dumiresc, am început să răsfoiesc la întâmplare. N-a durat mai mult de cinci minute (la capitolul răbdare, sunt o petardă). Tocmai când mă pregăteam să pun „cărămizile” la loc pe raft, am dat de pagina respectivă. Și parcă m-am întors în timp, și parcă timpul a stat în loc și parcă aveam din nou 21 de ani și parcă ascultam din nou pentru prima dată „Deșteaptă-te, române!”, un leitmotiv care ni se tot repetă de ani și noi tot ne mai îndemnăm cu el, da' las' că și de ne-om deștepta...
Forentina Loredana Dalian
Slobozia, 22 decembrie 2019
