În memoria poetului George Mihalcea
Nu știu de ce, poetule, când te-am văzut prima oară,
te-am asemănat unui conte rus;
eu, gură-spartă, ți-am și spus-o.
Nu știu de ce conte și de unde până unde rus.
Poate de la căciula de blană așezată puțin pe o parte,
poate de la ochii tăi verzi adumbriți de cearcănele poeziei.
Mi-am zis, atunci, în gând:
Pe mă-sa, ăsta se crede frumos!
Apoi m-am corectat: Nu, nu se crede, chiar este, și o știe.
Da'las' că-i trece,
frumusețea ne însoțește până la un punct,
după aia pa, pa!
Te-am revăzut după ani,
ascultând cum trimiteai către noi Poezia.
Mă, - zic - ăsta se crede poet!
Nu, nu se crede, chiar este, o știe și bine face.
Dar asta s-ar putea să nu-i treacă;
poezia, ca o a doua piele, lipită pe suflet,
te însoțește toată viața.
Într-o sâmbătă oarecare, printre atâtea râsete,
chipul tău de tragedian s-a apropiat,
mi-ai vorbit; păreai fericit, împăcat și... atât de uman.
Mi-am zis atunci: Ăsta se crede om!
Nu, nu se crede, chiar este,
și nici de asta nu se scapă ușor.
Într-o zi ai plecat și mi-a venit atunci să te-njur:
Pe toți zeii! Cine se crede ăsta de pleacă așa, ca un fur,
noaptea, fără să ne întrebe și pe noi, fără o vorbă, fără un vers?!
Dar nu te-am înjurat, căci mi-am amintit întrebarea ta din poem:
„Încotro s-o mai luăm,/ Doamne al meu?”
și m-am gândit că te-ai dus să-L întrebi...
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 03 ianuarie 2020