București, 26 noiembrie 2015
Jurnal de risipită
Uneori, doar uneori, îmi pun serios întrebarea dacă nu cumva sunt „pe alăturea cu drumul”, dacă n-am greșit cărarea ori dacă nu cumva ar trebui să-mi mai țin șezutul pe-acasă, cum fac oamenii așezați, domestici și cu... scaun la cap. Cum ar veni: ce cauți, femeie, după o zi de muncă, noaptea, prin ploaie, pe autostrada zisă a Soarelui, în Bucureștiul aglomerat, să bați la cap lumea cu poeziile tale, care poate nici nu sunt poezii? Da-mi trece repede, atunci când miracolul artei își face datoria, producând acea transformare care te determină să uiți argumentele logice de mai-nainte; îmi trece, mai ales atunci când oameni pe care-i văd prima sau a doua oară, ori chiar a mai multa, îmi dau semnale că n-a fost degeaba, când îmi vorbesc de emoția transmisă și de bucuria de a mă asculta. Îmi trece când, la rândul meu, mă umplu de emoția transmisă de alți artiști, prin muzică, prin dans. Arta e un drog, zică cine ce-o zice, dar măcar e unul care aduce foloase, nu pagubă. Evident, foloase în plan spiritual, că material nu poate fi vorba, cel puțin la un anumit nivel. Arta (artele) reprezintă modul nostru de-a ne oferi bucurie unii altora, într-o lume ce pare a avea din ce în ce mai puține de oferit, în ciuda tuturor progreselor de tot felul. E modul de a aduce oamenii împreună, la același numitor comun, în ciuda diferențelor de tot felul dintre ei. E miracolul care determină această ființă atât de egocentristă - omul - de a spune fără rezerve (chiar și fără cuvinte): „eu sunt tu”. Oamenii se întâlnesc și se recunosc în muzică, în dans, în poezie...
Ne-am întâlnit și noi, seara pe la 18:30, la sediul Asociației „Axa Vieții”, patronată de doamna Lucia Ovezea, care a avut inițiativa întâlnirii, a făcut prezentările și oficiile de gazdă. Publicul - nu mult (ploaia a ținut acasă și pe unii care ar fi dorit să vină), dar select, iubitor de muzică și poezie, s-a delectat într-o liniște desăvârșită, într-un spațiu intim, creând o apropiere și mai rapidă, cu muzica interpretată de Ioana Marin, cu a sa voce inconfundabilă, într-unul din minunatele ei costume populare, cu poeziile mele și cu ariile din opere interpretate profesionist de Cleopatra David care le-a făcut și câte o scurtă prezentare. De asemenea, doi tineri frumoși - Maria Popa și Laurențiu Lungeanu - au dansat cu grație pe muzică de tango argentinian. Toate având ca temă comună: „Dragostea nu moare”. Semnul că seara a fost reușită n-a fost dat numai de aplauzele sincere, de câte un „bravo!” strigat din inimă, ori de comentariile de după, ci și de partea mai specială a auditoriului pe care l-am avut (în premieră, vorba Cleopatrei): câinele și pisica Asociației. N-au lătrat, n-au mieunat, n-au zgâriat la ușă... Doar la primele aplauze pisoaica neagră ca noaptea s-a speriat puțin, tresărind, iar pe la o vreme cuțul cenușiu și flocos părea cam obosit, lăsându-se ușor pe o parte și cu boticul pe lăbuțe. Dar părea mai degrabă melancolic și emoționat. Parcă ce știm noi ce pricep aceste ființe?
Pictorul Valeriu Stoica, modest de fel, tace și mustăcește pe un scaun. Da-n licărul privirii lui, citesc satisfacția celui care lucrează din umbră, lăsând apoi lucrurile să se întâmple. Că doar el ne-a adunat în formația aceasta de trei (zic de Cleo, Ioana și de mine), așa cum a strâns pictorii și pictorițele, precum și alți artiști care-i gravitează în preajmă. Și eu, maimuță (dar am o scuză, că sunt născută în „anul maimuței”, după calendarul chinezesc), tot găsesc de fiecare dată câte ceva de bombănit la adresa lui. El mă rabdă, de parcă-ar avea vreun canon. Dumnezeu mi-a dat în preajmă oameni care mă suportă chiar și în situații în care nici eu nu m-aș suporta.
Cleopatra a lansat tuturor îndemnul de a merge spre marea cultură, invitând oamenii la adevărata artă. „Ne găsiți la Operă, la Ateneu... existăm! Și existăm cu greu... Nu vă mai lăsați păcăliți de kitch-ul în artă!” Seara s-a încheiat festiv cu tort și „La mulți ani”. Mă întorc tot prin ploaie, urmărită de vorbele Luciei, Emiliei, Adinei, Corneliei, Mariei, ale domnilor prezenți, ale tuturor celor care s-au străduit ca seara să fie frumoasă, ei fiind, de fapt, o „familie” mai mare din care, pentru scurtă vreme, m-am simțit ca făcând parte și eu. Cuțul se mai apropie o dată de mine, ne luăm la revedere. I-aș scăpa o felie de tort, dar nu știu dacă are voie. Sau nevoie. Mă uit la el: bine hrănit, curat, alintat, și meloman pe deasupra, și mă gândesc la amărâții de căței de la serviciu: dihăinați de foame, în stare să-ți mănânce și punga din mână dacă nu ești atent când le dai ce le-ai adus, hăituiți de unii, alții, zgribuliți... „Când s-o-mpărțit norocu'...” Cam așa-i și la oameni.
„N-am mai ascultat de tare mult poezie”, îmi spune o doamnă. Maria, o silfidă, mă îmbrățișează și-mi spune și ea cât i-a plăcut. Eu mă gândesc că toată poezia mea nu face cât trupul ei suplu, armonios și plin de grație. Poezia tinereții și a frumuseții nu poate fi întrecută de nicio capodoperă. Mă las condusă până la poartă (deși n-am nevoie), de Laurențiu, cu care mă intersectez pe scări. Pare și el emoționat. Emoția bărbaților în fața poeziei mă impresionează mai mult, știut fiind că pe ei nu prea-i dai pe spate cu te miri ce siropoșenii. Trântesc poarta. Dincolo de ea, altă lume. Strada, cu trecătorii ei rari, grăbiți, plouați... Până la urmă, viața, cu poezia, muzica, dansul ei...
Slobozia, 27/28 noiembrie 2015