Școala Profesională Scânteia, 27 noiembrie 2015
Jurnal de risipită
„Loredana, dragă, n-ai vrea să vii odată și la Scânteia, la clasa unei profesoare tinere, Loredana Goțea, mi-a fost elevă, care vrea să organizeze la clasele ei o întâlnire cu scriitorii? Cred că merită și copiii de la țară să...” Nu știu de ce simte nevoia profesoara Mariana Tărăcilă să-mi prezinte atâtea argumente, că doar nu mă știe de ieri. Normal că merită și copiii de la țară, sau mai ales ei merită. Oricum, din unele puncte de vedere, sunt defavorizați față de cei de la oraș. Și-apoi, eu unde mi-am început pregătirea, nu la țară? A, sigur, există și varianta lui „am uitat de unde-am plecat”. Pentru ăștia am eu o vorbă, dar o voi spune altădată...
Revin de unde am plecat. Sigur că am acceptat invitația, solicitând numai să fiu anunțată din timp. A venit ziua, Mariana m-a încurcat puțin cu mașina, mă anunță cu cinci minute înainte (deși cunoșteam aproximativ ora), fac spume la telefon, spumeg și în mașina Loredanei a mică (îi vom spune Lori, s-o deosebim), asta mică râde la volan, îi văd ochii tot un zâmbet în oglinda retovizoare și-mi dau seama pe loc că-i de-a mea. Pentru mine ăsta-i semnul cel mai clar că mă voi înțelege cu un om, dacă, văzându-mă prima dată în viață și atunci într-o situație de criză pe mai multe voci, el mai are puterea să râdă ori măcar să zâmbească. Îmi zic: „Iată, ce mai curajoasă! Alta, în locul ei, ar fi înghețat văzând că șterg pe jos cu cea care i-a fost mentor, întrebându-se ce-ar urma să-i fac ei.” Doamna Văceanu, din dreapta șoferiței, nu prea știe ce să creadă, nu m-a prins în pase d-astea. Mariana, vinovata, râde de se prăpădește la trăznetele mele, dar măcar ea mă cunoaște și știe prea bine că alea-s așa, ca o mângâiere pentru cei la care țin, că, în fondul meu sufletesc sunt o bleagă, numai bună să faci din ea ce vrei, dacă o lași să-și facă damblaua și să-și descarce năduful. Dar asta mică, oare chiar m-o fi „citit” așa, din prima? Parcă nu-mi vine să cred. Mă dumiresc ulterior, când aflu că ea îmi tot citisetextele din cărțile împrumutate de Mariana, pe blog, le citise și elevilor la clasă, și, ca un bun profesor de literatură, care știe să citească și printre rânduri, știa demult cu cine are de-a face. Scrisul unui autor, dacă te-ai aplecat cu seriozitate asupra lui, e cel mai bun profil psihologic al său (asta în cazul în care nu e meschin în scriitură, încercând să pară altcumva decât este; dar sunt cazuri rare).
La școală, deja ne așteptau poetul Costel Bunoaica și doamna bibliotecar Mariana, doamna director al școlii și copiii, elevi ai celor două clase la care predă doamna profesoară Loredana Goțea, a VI-a B și a IX-a. Surpriza a fost domnul profesor de istorie Ion Cioranu, care e și poet, întâlnit și cunoscut din paginile revistei „Helis”. Am fost pentru prima dată la Scânteia. Mi s-a părut o comună frumoasă, curată, îngrijită. Îmi place că școala e „gard în gard” cu biserica. O întreb pe Lori: „Aici slujește părintele Daniel Ion Matei?” „Da - zice - e prietenul nostru.” Și-al nostru. Ne mai întâlnim la spectacolele în care concertează Corala, prin scrierile de pe blog, unde lasă semne pe facebook (Like și e de-ajuns să-nțelegi că cel care a apăsat un buton a rezonat cu ceea ce tu ai scris).
În clasă, copiii ne așteaptă cuminței și atenți. Doamna bibliotecar - dusă prin multe școli - remarcă faptul că elevii de la țară sunt mult mai ascultători decât cei de la oraș. Există o anume sfioșenie, combinată cu-n soi de mirare, pe care la oraș arareori le găsești. Lori, care predă și cursuri de engleză la Ciulnița, ne spunea în mașină că are o relație foarte bună cu elevii, că o ascultă, o ajută, o iubesc. Nici nu mă mir, un astfel de profesor, care intră în clasă cu zâmbetul pe buze și nu-i dispare niciodată, e ușor de iubit și de ascultat. Îi spun că e unul dintre puținii profesori pe care i-am auzit vorbind atât de frumos despre elevii săi, care nu se vaită de ei cum fac cei mai mulți, de zici că le-a picat pe cap vreo năpastă. Mi-aș dori ca în sistemul de învățământ să existe NUMAI astfel de profesori care, pe lângă faptul că sunt bine pregătiți și au o preocupare permanentă pentru îmbunătățirea cunoștințelor lor, prin felul de a fi, știu să găsească cheia către sufletele curate și sensibile ale copiilor și către mințile lor avide de cunoaștere. Care îi învață și alte lucruri decât cele din manualele tembele impuse de un sistem draconic de învățământ, care știu să le deschidă ochii - în cazul celor de română - și spre altă abordare a literaturii decât cea seacă, „disecantă” care trebuie predată la clasă. Îmi spunea (mi-au confirmat-o și ei) cât de încântați au fost și ce s-au mai amuzat când le-a citit textul meu „Miss Univers” („În care m-am regăsit și eu, parcă mă vedeam!”). Și nu numai atât. Câțiva dintre elevi (Laura, Andreea, Valentina, Mădălin, Diana, Elena și Silvia) și-au extras fragmente din cărțile poetului Costel Bunoaica, din cărțile mele: „Aceeași lună peste sat” și „Scrisori netrimise” și ne-au făcut o surpriză frumoasă, citindu-le, pe rând. După ce le-am spus și noi câteva cuvinte, doamna Laura Văceanu (originară din Bucu, actualmente constănțeancă, tot profesoară de română) le-a ținut o scurtă lecție de poezie japoneză (tanka și haiku). A recitat apoi poeme din Matsuo Basho, haijin emblematic, mi-a făcut surpriza să recite și un poem tanka pe care eu chiar uitasem că l-am scris și să le prezinte trei haiku-uri de-ale mele în power point, scrise demult și „aranjate” pe muzică și în imagini de Cornel Atanasiu.
Am oferit fiecărui elev prezent câte o carte din autori contemporani și am lăsat bibliotecii școlii romanul meu „Înainte de magnolii”. Doamna Tărăcilă împreună cu doamna bibliotecar (acțiunea s-a înscris celor din seria „Biblioteca vine la tine”) a dat vreo 5 cărți elevilor care au răspuns la niște întrebări, iar Costel Bunoaica a oferit fluturași cu poezii. La propunerea sa, noi, invitații ne-am ridicat în picioare și i-am aplaudat pe elevi, rămași cuminței și răbdători până la capăt. Sunt sigură că vor continua dezbaterile la o oră următoare când vor rămâne doar cu doamna lor, noi probabil intimidându-i. De fapt, Lori mi-a spus deja la telefon că i-au dat mesaje pe facebook, în care și-au exprimat bucuria și aprecierea pentru întâlnirea noastră.
Pe afișul care prezenta invitații, Lori scrisese: „Cărțile, ferestre în ziduri”. Costel i-a întrebat pe elevi cum „traduc” ei sintagma. Până la urmă, am convenit cu toții că o carte (vorbim de o carte bună, totuși) este ca o fereastră prin care intră lumina (lumina cunoașterii), o fereastră care te ajută să vezi „dincolo”, dicolo de zidul aparenței, al palpabilului, al realității imediate. Și - de ce nu? - o fereastră către libertate.
Slobozia, 28 noiembrie 2015
Fotografii: Nicu Mihai. Mulțumiri!