„Tot Providența mi-a oferit și un cadou nesperat, acela de a mă bucura ani mulți de colaborarea unor tineri minunați - studenții, de la care am preluat optimismul și setea de viață și care m-au ajutat, poate fără știe, să depășesc situațiile mai grele din viața mea. După trecerea atâtor ani îi percep și acum ca pe prietenii mei de suflet care nu m-au dezamăgit niciodată.”
Tulburătoarea mărturisire de mai sus (arareori auzi asta de la un profesor universitar) o aflăm pe coperta IV a unei cărți având titlul „Amintiri din vremuri frământate”, al cărei autor este Eugen Pincovschi. Un nume care multora nu le spune nimic, în această lume populată de vedete lipsite de orice merite, adeseori și de elementarul bun simț. Totuși, profesor doctor inginer Eugen Pincovschi este/ a fost, căci s-a săvârșit anul acesta la venerabila vârstă de 92 de ani, unul dintre promotorii științei și tehnologiei, având o activitate științifică și didactică prodigioasă în domeniul tehnologiei chimice anorganice și a ingineriei și protecției mediului. Dar eu nu despre această calitate a sa vreau să vorbesc, deși voi lăsa un link pentru mai multe detalii (obligatoriu pentru chimiști, indiferent de nivelul de studii, chimiști care, măcar ei, trebuie să fi auzit de numele Profesorului Pincovschi).
Mărturisesc cu emoție că am fost (da, fără să știu) unul dintre studenții despre care vorbea mai sus, unul mic, neînsemnat, dar apropierea de un astfel de Om, dincolo de calitatea sa de profesor emerit, a constituit pentru mine un dar de o mare însemnătate. Așa l-am perceput și eu și mulți alți colegi de-ai mei, ca pe un prieten, deși rigoarea cu care se desfășurau cursurile, laboratoarele și examenele numai de-ale prieteniei nu lăsa loc. Totuși, această apropiere o simțeam permanent (din păcate, caz foarte rar) și în sclipirea din ochi atunci când ne vorbea despre lucruri exacte și chiar anoste din punctul nostru de vedere, și în pauzele din predare pe care le făcea cu bună intenție atunci când ne simțea prea încordați sau că urmăream raționamentul său cu greutate, în ușurința amuzată și amuzantă cu care trecea de la tehnologia fabricării îngrășămintelor la povestirea unui episod din Tom și Jerry pe care-l văzuse cu o seară înainte.
Am știut dintotdeauna, mai bine zis am simțit, că oamenii cu adevărat mari manifestă constant empatie cu cei mici, aplecându-se cu înțelegere și candoare asupra lor, m-am simțit mereu legată de ei prin acele fire invizibile și indescriptibile, chiar dacă de cele mai multe ori nu am știut să explic această atracție. Sunt lucruri care nu se pot demonstra științific și din această categorie fac parte și stările, sentimentele și amintirile pe care ni le crează anumiți oameni speciali. Așa a fost și cazul profesorului Pincovschi, om mare, dar care „la stat” era mărunțel, subțirel și mereu în mișcare. Noi îl alintam Pinky, fără ca el s-o știe.
Nu l-am mai văzut din acel iulie 1992, de la susținerea lucrării de diplomă, când un gest al său ar fi fost de ajuns să vorbească despre ce fel de om este. (Am scris aici... Amaraciuni din epoca de aur) Astăzi am avut bucuria de a primi spre lectură cartea de care vorbeam la început, o carte rară, cu amintiri din vremuri frământate, și care nu se poate procura, din păcate, întrucât a apărut într-un număr redus de exemplare. Îi rămân profund recunoscătoare fostului său prieten și coleg de catedră care, aflând anterior că l-am avut profesor și cât l-am prețuit, a ținut să mi-o împrumute, spunându-mi că voi citi în ea lucruri extraordinare. N-am niciun dubiu, sunt pregătită să o devorez pagină cu pagină, rând cu rând. Profesorul Pinkovschi a mai publicat și o carte de epigrame și glume în duel, nici aceea nu este accesibilă, dar asta îmi confirmă senzația pe care am avut-o acum 30 de ani, că este un om cu spirit înalt și cu un simț al umorului dezvoltat. Sunt recunoscătoare și internetului (Revista de chimie) pentru a-mi fi furnizat singura fotografie de găsit, chiar dacă amintirea mea, deși estompată, nu ștersese imaginea sa peste timp.
Parcă-l văd, într-o iarnă cu un ger de crăpau pietrele în sala de curs (venise de curând revoluția, dar amfiteatrele noastre nu se încălziseră peste noapte), în costumul maro cu dungi fine, niciodată în palton, oricât ar fi fost de frig. La pauză, ni s-a alăturat pe hol, unde trăgeam din niște lulele împuțite, zgribulindu-ne. „Ce bine de voi că vă mai încălziți cu țigara! Mie așa-mi trebuie dacă nu fumez! I-am spus asistentului meu acum o oră să-mi aducă un ceai, dar se pare că s-a dus să culeagă plantele.”
M-am oferit atunci să merg eu la cabinet să i-l aduc, dar a refuzat: „Nu. Vreau să văd cât de mult mă (dis)prețuiește. Dacă mi-l aduce în următoarea oră, înseamnă că totuși mă iubește un pic.” Și râdea, cu acea sclipire jucăușă în ochi, care nu-i lipsea nici când vorbea despre lucruri serioase, grave.
M-am oferit atunci să merg eu la cabinet să i-l aduc, dar a refuzat: „Nu. Vreau să văd cât de mult mă (dis)prețuiește. Dacă mi-l aduce în următoarea oră, înseamnă că totuși mă iubește un pic.” Și râdea, cu acea sclipire jucăușă în ochi, care nu-i lipsea nici când vorbea despre lucruri serioase, grave.
Dumnezeu să-l odihnească și să-i răsplătească frumusețea pe care a știut să o sădească în noi, în niște vremuri cenușii, nesigure, în schimbare! Deschizând acum cartea la întâmplare, pentru a afla o frază de final cu care să închei, iată pe ce mi-au picat ochii prima dată: „Lumea se schimbă, dar în același timp rămâne ea însăși, legată cu fire atavice de trecutul ei.”
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 04 august 2020
