Gânduri dulci-amărui
Titlul parafrazează o sintagmă celebră la vremea ei: „După blocuri suntem noi...”. N-am stat chiar după blocuri, ci în fața Centrului Cultural UNESCO „Ionel Perlea”, unde tronează statuia maestrului dirijor și compozitor, într-o încremenire specifică statuilor, dar care parcă sugerează mișcare, în atitudinea sa „dirijorală”.
Nu, n-am stat după blocuri, dar ne-am pitit după măști, într-un teatru al absurdului, deși nu chiar ca în piesa lui Eugen Ionescu, la noi scaunele măcar nu erau goale. Nu erau goale, dar erau distanțate, la cel puțin un metru în oricare parte, în aer liber, cum ziceam, cu toate acestea, jandarmii ne-au impus măștile (ori ei poate doar aveau grijă la respectarea cu strictețe a...), murind de grija sănătății noastre, aceiași jandarmi (sau poate alții) care mai acum ceva timp ne gazau copiii în Piață cu substanțe toxice de luptă. Ei, dar m-am simțit răzbunată! În viața lor nu cred că și-au imaginat să le-audă urechiușele atâtea sunete nașparlii; ei, sărmanii, obișnuiți cu huiduilelile și toată gama de măscări ce-a mai inventat-o românul (creativ din fire, mai ales la capitolul înjurături), au fost nevoiți să suporte atâtea „disonanțe” venind dinspre Rossini, Puccini, Strauss, Verdi, Mozart, Doga, Lehar, Gounod și alți neserioși d-ăștia care au pus umărul la armonia lumii. Așadar, m-am simțit răzbunată, dar parcă mi-a fost și puțin milă, drept care propun ministerului de resort să-i doteze cu antifoane.
Hai, nu dați cu parul, că se rupe! Scriu din perspectiva uneia dintre cele mai înverșunate adepte a respectării regulilor în general, fie și numai pentru faptul că în industria chimică (unde lucrez de aproape 30 de ani) pur și simplu nu-ți permiți să nu le respecți, dacă nu vrei s-o sfeclești, tu și mulți alții din jurul tău. Ironia mea amară se adresa nefirescului de a susține/ audia un concert de muzică clasică în aer liber, la mar'nea șoselei, cu trafic de oameni și mașini, deși trebuie să recunosc, sonorizarea a fost bună, iar atmosfera calmă și civilizată, chiar dacă genul acesta de muzică necesită un alt tip de acustică, o altă ambianță, intimitate etc. „Vino și tuuu!”, chema solistul cu patimă, iar Salvarea nu se lăsă așteptată, Nino, Nino! pe Strasse, acompaniind orchestra cu țiuitu-i sinistru. Experimentăm. Și încercăm să ne adaptăm la „normalul anormalului” sau invers.
Oricum, o notă bună și felicitări, atât pentru organizatori cât și pentru protagoniști, pentru că, deși condițiile nu au fost așa cum se cere, au ținut să nu lase să treacă nemarcat un eveniment ca acesta: un festival-concurs, devenit tradiție la Slobozia, care anul acesta, din motive bine știute, n-a mai fost și concurs, dedicat strălucitei personalități ialomițene prin naștere, internațională prin afirmare: Ionel Perlea, de la a cărui trecere la cele veșnice s-au împlinit chiar în 29 iulie (prima zi de festival, din cele trei) 50 de ani.
Și zic, totuși, să acordăm și clemență celor care au confundat melomanii cu manelo-manii, „sala” de concert cu stadionul, că poate n-au știut că la astfel de concerte lumea nu dă buluc (cum nici la expozițiile de pictură ori lansările de carte), nici nu scuipă semințe, nici nu face precipitații la gură, pentru că merge la concert să asculte, nu să vorbească, precum zarzavagioiacele în biserică. Poate e numai impresia mea că suntem mai catolici decât Papa (asta ca să nu zic ridicoli) și poate e mai bine să ascultăm de îndemnul din strămoși - Paza bună trece primejdia rea. Și-apoi, n-o fi nici chiar atât de ușor să împaci și capra covidăriei, și varza melomaniei. Pace nouă!
Important este că ne-am bucurat de magia muzicii. Nu dau nume, programul și toate detaliile se află pe site-ul Centrului Cultural, aceasta nu e o cronică de festival, ci, așa cum îi zice subtitlul, înșiruirea unor banale gânduri dulci-amărui.
Așadar, după măști suntem noi și te omagiem pe tine. Pe tine, Ionel Perlea, cu nume predestinat, o perlă a muzicii născută la Ograda și dusă departe prin cele lumi, stinsă acum cincizeci de ani într-un New York al nimănui, de vreme ce n-a știut să-ți plângă măreția (doar aparent) stinsă.
Și pentru a masca (!) sărăcia vorbelor mele, îl voi aduce martor din trecut pe Înaltpreasfințitul Bartolomeu, scriitorul Valeriu Anania, care nota cu amărăciune în jurnalul său în data de 10 august 1970, la New York: „A murit Ionel Perlea. A căzut și aripa care, printr-o magie a dragostei de artă și a voinței de supraviețuire, ținuse zborul șoimului sus, la înălțimea ritmurilor rarefiate. [...] Aflu de moartea lui Ionel Perlea nu din presa americană, ci din cea românească din România! În câte ziare și reviste mi-au stat la îndemână, n-am găsit măcar două rânduri care să vestească pierderea unui ilustru cetățean al New York-ului, a unui dirijor de mare clasă, ovaționat pe atâtea din scenele Lumii Noi. [...] În conștiința admirativă a contemporaneității se intră cu pumnii și cu picioarele. [...] Să nu-ți pară rău! Cei ce te-au ascultat la București și s-au pătruns de apoteoza dumitale senină și calmă nu te-au uitat. Și nu te vor uita. De un singur lucru nu-și dau ei seama: că, în ciuda aparențelor, consacrarea ultimă și definitivă a valorilor românești n-o face străinătatea, ci Țara. Cei de acolo încă nu știu că ei sunt cei ce suflă aurul pe cununile cu care biruitorii lor se întorc de prin zările pribegiilor.”
Cu sonoritate de acatist, chiar dacă nu ești sfânt, îți spun și eu: Bucură-te, Ionel Perlea, căci românii nu te-au uitat! Și mai ales ialomițenii tăi nu te-au uitat. Da, crede-mă pe cuvânt! Au stat mascați pe o vreme caniculară, mâncați de țânțari, în zgomotele specifice străzii, ca să-ți omagieze geniul. Crezi că-i puțin? Și să nu uit: Să știi că după măști suntem TOT noi!
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 30 iulie 2020